Ruxandra Cesereanu: Prinţul gângăniilor şi fetiţa uriaşă (II)

Pentru că toamna aceasta a stat sub semnul poveștilor pentru oameni mari și pitici, și vă propun o evadare într-o poveste cu regi și prinți, Sărbătoarea Glumeților și un tărâm nemaivăzut. Ruxandra Cesereanu este prozatoare, eseistă și poetă, cu o impresionantă serie de titluri publicate: Zona vie(poeme, 1993, Dacia, Cluj), Oceanul Schizoidian (poeme, 1998, Marineasa, Timișoara 2006, ed. Vinea), Decembrie ’89. Deconstructia unei revolutii(2004, 2009, ed. ); Kore-Persefona (poeme, 2004, Vinea), Gulagul in conștiința românească. Memorialistica și literatura închisorilor și lagărelor comuniste (2005, ); Năravuri românești. Texte de atitudine (2007, ); Panopticum. Eseu despre tortură în secolul XX (2014, ), California (pe Someș) (poeme, 2014, Charmides) și alte titluri interesante.

Astăzi, partea a doua a basmului Prințul gângăniilor și fetița uriașă”. Prima parte, aici.

cesereanu2

***

Regele Fuah privea de la fereastra cabinetului său. Trebuia să facă ceva, fiindcă oraşul înnebunise de-a binelea. Oarecum împrospătaţi, bătăuşii începură să arunce cu frişcă ceva mai zglobiu, dar nimeni nu fu rănit. Ce-i drept, când şi când, omuleţii se prăbuşeau îngreunaţi de dulciuri. Cei cărora li se făcea rău, erau scoşi de pe câmpul de luptă, alţii adormeau pur şi simplu sau leşinau. Câţiva se puseră să plângă de ciudă şi să-şi arate pumnii, protestând către Cecil, dar servitorii grăsuni îi înşfăcau imediat. Când din cele două tabere mai rămaseră în picioare doar câţiva omuleţi, Sisi suflă iar în ţignal şi al treilea grup, păstrat de rezervă, intră pe câmpul de luptă. Ei îi fugăriră pe ultimii luptători care au fost siliţi să străbată aproape înot mlaştina de frişcă. Atunci când omuleţii ieşeau la mal, rezerviştii îi bombardau cu stafide şi cine ştie cum s-ar fi sfârşit acea zi şi ce-ar mai fi născocit Cecil, dacă regele Fuah nu s-ar fi hotărât să-l oprească. Dar trebuia să îi pedepsească pe toţi, nu doar pe Cecil, ci şi pe cei care îl lăsaseră să îşi facă de cap. Şi cum regele Fuah nu le arătase niciodată locuitorilor că este un adevărat vrăjitor, se hotărî de data aceasta să-i preschimbe. El prepară, în cabinet, un praf negru, sfărâmicios, pe care avea de gând să îl presare în frişcă.

          După ce bătaia luă sfârşit, toată lumea adormi deodată, acolo unde se găsea. Luptătorii adormiră, unii în picioare, alţii căzuţi în frişcă. Femeile aţipiră pe băncile instalate lângă terenul de joc, iar Cecil adormi pe tronul de zahăr candel pe care i-l dăduseră plocon, în aceeaşi dimineaţă, cofetarii. Servitorii grăsuni adormiră în jurul lui, ca un zid. Când toată lumea sforăia pe rupte şi visa, poate, o rochie de bezele de altădată, regele Fuah ieşi din cabinet şi o făcu într-un fel în care nu-l mai văzuse nimeni. El zbură pur şi simplu peste toată adunarea şi presără praful negru în cazanele cu frişcă, peste terenul de joc. Ei, bine, omuleţi umflaţi de dulciuri, şi tu, fiule nesocotit, preschimbaţi-vă cu toţii, rosti cu voce puternică regele Fuah, deasupra somnoroşilor, apoi dispăru pe aceeaşi fereastră pe care zburase din cabinet.

          Omuleţii începură să se trezească încet, fiindcă somnul molipsitor fusese doar o viclenie a regelui Fuah, pentru a putea să-i preschimbe vrăjitoreşte. Şi deodată simţiră o poftă cumplită să mănânce frişcă, de parcă până atunci nu ar fi mâncat deloc. Până când şi Cecil şi servitorii se repeziră să se înfrupte. Mâncau cu o asemenea lăcomie încât îşi lingeau şi degetele. Dar nu se înfruptară prea mult şi în tihnă, fiindcă iată că începură să se transforme în nişte gângănii umflate, cu multe picioruşe. Iar Cecil se preschimbă în cea mai mare gânganie de acest fel, ţopăind caraghios. Asta aţi vrut, asta meritaţi, le spuse de la fereastră regele Fuah. Căci omuleţi nu mai sunteţi. De-abia acum, Cecil va fi cu adevărat regele vostru.

          Sfârşind de spus acestea, regele Fuah o zbughi pe fereastră şi se înălţă sus de tot, până dispăru. Nedezmeticiţi încă, foştii omuleţi încercară să mănânce iar frişcă, dar dulciurile nu le mai plăceau. Cecil ţopăia speriat, sărind peste instalaţii, dar nu mai avea ce face, căci era gânganie. Mai mult de atât, era regele gângăniilor. Prinţul se scărpină, atunci, cu picioruşele în cap şi porunci servitorilor grăsuni să distrugă tarta şi să o arunce la marginea oraşului. Dar nimeni nu-i mai asculta poruncile. Foştii omuleţi se retraseră pe la casele lor, ţopăind întruna, ca să chibzuiască. Bătrânele cofetărese se smiorcăiau, privindu-şi trupurile rotunde şi umflate. Nu mai era nimic de făcut. În noaptea aceea, foştii omuleţi distruseră atelierele de dulciuri, trebăluind până târziu, căci nu mai aveau putere în picioruşe. Singurul noroc era că puteau să sară peste casele lor şi chiar peste palatul regelui. Dar ce folos!

          Toată noaptea stătu de veghe Cecil şi cumpăni ce să facă. Apoi, spre dimineaţă, când scâncetul cofetăreselor nu se stinsese de tot, se hotărî să plece hoţeşte din oraş. Îi era ruşine de supuşii săi, dar îi era şi frică de furia lor. Şi-apoi, oare, mai era el prinţul omuleţilor sau doar un biet rege al gângăniilor căruia nimeni nu-i mai asculta poruncile? Cecil ocoli palatul şi părăsi oraşul puţin după crăpatul zorilor. Îşi aminti că regele Fuah, tatăl său, îl sfătuise să nu se îndepărteze niciodată de palat, întrucât ar fi putut să întâlnească făpturi răufăcătoare. Dar regele Fuah, singurul care rămăsese omuleţ, dispăruse, înălţându-se deasupra mulţimii, şi nu mai putea să-i dea nici un sfat. Şi astfel merse Cecil mai bine de o zi, neîntâlnind pe nimeni. I se făcuse foame şi tânjea după frişcă şi ciocolată. Hotărî atunci să se odihnească, fiindcă picioruşele îi tremurau îngrozitor, şi adormi între petalele unei flori, la marginea drumului. Îşi simţea burta chiorăind, dar nu avea ce face. În răstimpul acesta, avu un vis năucitor. Se făcea că regele Fuah revenise în oraş, preschimbându-i pe locuitori în omuleţi. Numai Cecil rămăsese gânganie. Tu vei pleca, fiule, îi poruncise regele Fuah, căci trebuie să ispăşeşti pentru greşelile tale. Şi, dacă atunci când te vei întoarce vei fi mai înţelept, poate îţi va fi dat să redevii omuleţ. Apoi, regele Fuah îl alungă, punându-i o boccea în spate.

          Cecil se trezi tulburat şi ispitit să se întoarcă în oraş. Ştia, însă, că regele Fuah nu-l va ierta până când nu va plăti pentru greşelile sale. De aceea îşi continuă drumul tot mai înfometat şi trist. Şi cum mergea el, auzi dintr-odată un huruit îngrozitor. Atunci desluşi un vehicol cu roţi enorme la care erau înhămate nişte animale nemaivăzute. Şi într-o asemenea viteză veneau, că erau mai să-l strivească, dacă Cecil nu s-ar fi strecurat speriat de moarte între spiţele uneia dintre roţi. Îi vuia capul de zgomot şi tremura tot, dar altceva mai bun de făcut nu avea decât să călătorească astfel. La început se speriase de grozăvia unei asemenea namile precum vehicolul respectiv, dar apoi îşi spuse că lumea era uriaşă, iar oraşul omuleţilor, doar o fărâmă din această lume necunoscută. Când vehicolul se opri, Cecil se căţără deasupra lui, venindu-şi în fire, şi aici găsi nişte fiinţe pe potriva namilei de vehicol. Altfel, semănau cu omuleţii, doar că erau uriaşi şi urâţi. Oricum, se hotărî să le dea de veste că se mai află şi altcineva alături de ei şi se căţără nici mai mult nici mai puţin decât pe o grăsană care râdea şi trăncănea. Când ajunse pe nasul ei, începu să ţopăie şi să o gâdile cu picioruşele. Grăsana ridică mâna, aproape să-l strivească, şi atunci Cecil începu să ţipe cât îl ţineau puterile. Hei, prichindelule! se miră namila, zgâindu-se la Cecil şi luându-l în palmă. De ce ţopăi aşa?

          Capul lui Cecil bubui şi atunci el îi făcu semne grăbite grăsanei să nu mai răcnească. Nu ştim dacă aceasta îi înţelese dorinţa, dar îi spuse, parcă, ceva mai încet: ce jivină eşti tu, prichindelule? Numele meu este Cecil şi sunt prinţul gângăniilor, dar am fost, cândva, al omuleţilor. Grăsana îl privi cu nişte ochi enormi şi bulbucaţi, apoi îi chemă pe cei din preajma ei. Hei, circari, ia veniţi aici, să vedeţi ce prichindel! Cecil zări atunci o grămadă de ochi în jurul său şi se înspăimântă. Erau cu toţii nişte namile cu păr lăţos. Ca să vezi, îi vorbi iar grăsana lui Cecil. N-am auzit de neamul vostru. Dar tu ce eşti? o iscodi Cecil. Grăsana începu să râdă zgomotos şi să se scarpine amuzată. Om. N-ai auzit de oameni, prichindelule? Numai de omuleţi, răspunse cuminte Cecil. Şi la ce poţi fi folosit? îl întrebă grăsana. Nu ştiu, recunoscu încurcat Cecil. După ce  tatăl meu, vrăjitorul, m-a transformat în gânganie, nu ştiu la ce mai pot fi folosit. Namilele se foiau şi se înghesuiau tot mai tare în jurul lui, până când grăsana porunci: aduceţi imediat o cutiuţă, răcni ea şi una dintre namile o ascultă orbeşte, aducând o cutie pentru bijuterii. Ascultă, prichindelule, îi vorbi grăsana lui Cecil, de acum încolo eu sunt stăpâna ta şi ăsta va fi locul tău, spuse ea, aşezându-l în cutiuţa căreia îi făcu pe loc, cu degetul, o răsuflătoare. Apoi, capacul se închise peste Cecil care, hotărât lucru, nu întâlnise nişte oameni prea cinstiţi.

          Ei, bine, le spuse grăsana circarilor, la ce poate fi folosită, oare, gângania asta? E prea mică şi neînsemnată, rosti una dintre namile. Dar vorbeşte. O putem arăta în oraşele pe unde rătăcim sau o putem vinde, propuse altcineva. S-o folosim la spectacolele de bâlci, bubui o altă namilă. Bună idee, tresări grăsana. Din acea zi începu o viaţă de câine pentru gângania în care Cecil fusese preschimbat, aflată la cheremul namilelor. Nu numai că-l ţineau închis în cutiuţă şi de-abia îi dădeau câteva firimituri de pâine, ca altădată regele Fuah, dar îl sileau să cânte şi să danseze în faţa altor namile care, atunci când râdeau, duhneau şi îl asurzeau cu răcnetele lor. Iar, într-o noapte, unul din musafiri, care se veselise nespus, era mai-mai să-l înghită. Acesta răcnea furios că vrea cu orice preţ să înfulece o gânganie vorbitoare şi grăsana de-abia îl potoli. Astfel îl purtară prin diferite orăşele, iar grăsana câştigă tot mai multe parale. Singura pentru care Cecil simţea o oarecare prietenie era o fetiţă îmbrăcată în zdrenţe, purtând o haină care-i ajungea până aproape de călcâi, dar fără mâneci. Mai avea o pălărie găurită şi nişte pantaloni cam scurţi, i se spunea Fiona şi putea fi recunoscută uşor după claia de păr roşcovan şi nepieptănat. Ei, bine, Fiona era cea care se ocupa de Cecil şi pe care, atunci când nu era mulţumită de giumbuşlucurile gânganiei, grăsana o bătea. Cecil învăţa cântece şi dansuri mai mult de dragul Fionei, căci tare ce se mai zbătea în cutiuţă atunci când grăsana o lovea pe fetiţă.

          Curând, grăsana îi alungă pe circari, nedorind ca aceştia să profite de pe urma lui Cecil. O păstră doar pe Fiona, ca slugă, şi două namile care să o apere de hoţi, călătorind într-o trăsură condusă de gardienii săi. Înăuntrul trăsurii se afla şi Cecil, dar ca vai de el, închis în cutiuţă şi pe deasupra mereu bolnav, căci hurducăiala îi făcea rău. Cât despre Fiona, călătorea în spatele trăsurii, printre bagaje, iar inima lui Cecil era mică de tot, căci se temea pentru viaţa ei. Ar fi dat orice să fie om ca toţi oamenii şi să o poată apăra. La popasurile de la han, Fiona rămânea, adesea, cu el, încercând să inventeze o nouă scamatorie pentru a fi pe placul stăpânei. Uneori, amintindu-şi de oraşul omuleţilor, Cecil îi povestea despre rochia de bezele şi ciocolată, dar şi despre regele Fuah, iar fetiţa îl asculta cu luare-aminte. Eşti drăguţ, îi spuse ea într-o zi şi Cecil se întristă. Dacă voi fi, vreodată, din nou omuleţ, nu voi mai mânca atâta ciocolată, nu mă voi mai bate cu frişcă şi îl voi asculta pe tatăl meu, regele Fuah.

          Deşi Fiona inventa noi giumbuşlucuri pe care, de dragul ei, Cecil se silea să le înveţe, grăsana era tot mai răutăcioasă. Voia să câştige bani cu duiumul, iar pe Cecil îl ţinea doar cu pâine şi apă. Cât despre cei doi zdrahoni, aceştia se purtau, şi ei, urât cu Cecil şi Fiona, silindu-i să facă giumbuşlucuri până şi noaptea, ca să se distreze. Astfel că, într-o zi, Fiona îi spuse lui Cecil că are de gând să fugă. Unde? se îngrijoră Cecil. Nu ai pe nimeni. Oriunde, spuse curajoasă fetiţa. Dacă vrei, te iau şi pe tine, adăugă ea. Vreau să mă întorc în oraşul omuleţilor, dar mai întâi trebuie să fac nişte fapte bune. Dacă ştii drumul, te voi duce eu la oraşul omuleţilor. Poate că regele Fuah te aşteaptă şi vrea să te dezlege de vrajă, îi promise Fiona. Cecil se tulbură de-a binelea, dar Fiona îl mângâie uşor pe picioruşe, alintându-l. Nu-ţi fie frică, îi mai spuse fetiţa.

          Peste câteva zile, grăsana şi zdrahonii benchetuiră, căci câştigaseră o grămadă de bani pe seama lui Cecil. Când seara, cei trei începură să bea vin, Fiona le turnă în pahare cu nemiluita. Apoi, spre miezul nopţii, cei trei adormiră buştean, sforăind pe rupte. Fiona deschise atunci cutiuţa în care se afla Cecil. A venit timpul să fugim, îi şopti ea. Nu vei putea călători în cutiuţă, fiindcă vom fi urmăriţi. Ascunde-te în urechea mea, de acolo vei putea să-mi vorbeşti oricând, nevăzut şi neauzit de nimeni altcineva decât de mine. Şi acum, grăbeşte-te, până în zori trebuie să fim departe de locurile acestea. Speriat o clipă, Cecil se strecură uşor în urechea Fionei care râse, căci picioruşele lui o gâdilau. Apoi fugiră. La marginea oraşului întâlniră o şatră de ţigani unde Fiona reuşi să facă schimb de haine cu o ţigăncuşă de vârsta ei. Astfel îmbrăcată, grăsana nu avea să-i dea de urme prea repede.

          Spre mâhnirea amândurora, însă, Cecil nu îşi aminti drumul spre oraşul omuleţilor. Nici nu avea cum, noroc cu Fiona care ţinuse minte clipa în care Cecil apăruse printre circari, căţărându-se pe nasul grăsanei. Se aflau, atunci, în apropierea unui oraş cu tot felul de curiozităţi: mâncători de foc, oameni-peşte, cobre ghicitoare, astfel încât micul Cecil fusese şi el privit ca o raritate de circ. O porniră, deci, într-acolo, Fiona cerşind, iar Cecil aşteptând în urechea fetiţei să i se arate norocul. Până la oraşul omuleţilor mai aveau cale lungă, dar bani deloc, când lui Cecil îi veni o idee grozavă. Ce-ar fi să te faci cofetăreasă, îi propuse el Fionei. Te-aş ajuta să faci rochia de bezele şi ciocolată căreia numai femeile-omuleţ şi regina, mama mea, îi ştiu secretul. Fiona se lăsă cu greu convinsă, dar până la urmă căută un atelier de dulciuri. La început, bătrânele cofetărese nu o crezură, dar fetiţa le rugă să o pună la încercare. Una dintre ele, scofâlcită foarte, le convinse pe celelalte să-i dea fetiţei o şansă. Fiona ceru să rămână, o zi şi o noapte, singură în atelier, cu toate cele trebuincioase, întrucât nu voia ca taina rochiei de bezele şi ciocolată să fie cunoscută. Cecil îi ceruse acest lucru.

          Ea lucră, astfel, o zi şi o noapte, amestecând într-un fel anume ciocolata, strecurând în bezele, alune caramelizate şi nuci prăjite. Cecil o îndrumă cu migală, căci prăjitura trebuia să iasă perfect, astfel încât cofetăresele să fie mulţumite de Fiona. După ce sorocul trecu, fetiţa le înfăţişă cofetăreselor o rochie de bezele şi ciocolată, cât un om de înaltă. Bătrânele o întâmpinară cu un murmur, dar după ce gustară, începură să exclame satisfăcute. Prăjitura era minunată. Şi, astfel, Fiona, fetiţa-cofetăreasă, fu acceptată printre ele. Din acea zi, când prăjitura se puse în vânzare şi o parte din locuitorii oraşului, căci nu le-a fost dat tuturor să se înfrupte din ea, gustară minunându-se, faima Fionei începu să se întindă. Bătrânele încercară, ce-i drept, să afle secretul rochiei de bezele şi ciocolată, dar Fiona nu se înduplecă. Atunci trebuiră să se mulţumească cu prezenţa fetiţei, căci datorită ei crescu şi faima atelierului de dulciuri din oraş.

(Va urma)

Lasă un semn

comentarii

Autor articol: Semnu' Bun

Avatar
Primul semnalizator cultural de pe această platformă. Îndrumă și recomandă din 2010.