Ruxandra Cesereanu: Prinţul gângăniilor şi fetiţa uriaşă (III)

Pentru că toamna aceasta a stat sub semnul poveștilor pentru oameni mari și pitici, și vă propun o evadare într-o poveste cu regi și prinți, Sărbătoarea Glumeților și un tărâm nemaivăzut. Ruxandra Cesereanu este prozatoare, eseistă și poetă, cu o impresionantă serie de titluri publicate: Zona vie(poeme, 1993, Dacia, Cluj), Oceanul Schizoidian (poeme, 1998, Marineasa, Timișoara 2006, ed. Vinea), Decembrie ’89. Deconstructia unei revolutii (2004, 2009, ed. ); Kore-Persefona (poeme, 2004, Vinea), Gulagul in conștiința românească. Memorialistica și literatura închisorilor și lagărelor comuniste (2005, ); Năravuri românești. Texte de atitudine (2007, ); Panopticum. Eseu despre tortură în secolul XX (2014, ), California (pe Someș) (poeme, 2014, Charmides) și alte titluri interesante.

Azi încheiem basmul foileton al Ruxandrei Cesereanu și promitem publicarea mai multor povești în curând. Între timp, pentru pasionații de povești și poezie, vă invităm să vă înscrieți creațiile la concursul de debut literar , organizat de Agenția Adlittera. Detalii, aici.

***

Într-o zi, se opri în faţa vitrinei unde se afla delicioasa rochie de bezele şi ciocolată un copil trenţăros care privea lacom la prăjitură. Nu poate fi decât un cerşetor, se gândi Fiona, zărindu-l pe geam şi amintindu-şi de vremea când şi ea cerşise. Bătrânele cofetărese îl alungară pe trenţăros, dar Fiona îi ceru sfatul lui Cecil. Apoi, spre uimirea cofetăreselor, Fiona cumpără o parte din rochia de bezele şi ciocolată şi, chemându-l pe copil, îi oferi prăjitura. A fost una din zilele fericite în care Fiona şi Cecil mai uitară de bejenia lor. Dar timpul trecea şi Cecil simţea tot mai mult dorul de casă. Când strânseră îndeajuns bani pentru călătorie, Fiona le anunţă pe cofetărese de plecarea ei. Bătrânele se întristară şi întreg oraşul o rugă pe Fiona să rămână. Poate că fetiţa ar fi făcut acest lucru, dar Cecil era bolnav după oraşul omuleţilor, zăcând în urechea Fionei, plăpând şi atins de melancolie. Rar îl mai făcea Fiona să râdă şi atunci fetiţa înţelese că Cecil avea să moară curând, dacă nu vor pleca.

cesereanu3

Ce să facem cu rochia de bezele şi ciocolată? îl iscodi Fiona pe Cecil. Ducem secretul ei cu noi? Printre cofetărese era una neîndemânatică de care celelalte cam râdeau. I se spunea Coadă de Mătură, fiindcă era uscată şi subţire. Cecil hotărî ca ei să-i încredinţeze Fiona taina rochiei de bezele şi ciocolată. Fetiţa îi şopti în aceeaşi seară cele de cuviinţă cofetăresei zisă Coadă de Mătură, care se îmbujoră de plăcere. Celelalte mureau de invidie. Apoi, toată noaptea, Fiona o învăţă cum să facă celebra prăjitură şi, cu puţin efort, Coadă de Mătură izbuti, într-adevăr. Când, dimineaţa, cofetăresele gustară din noua rochie de bezele şi ciocolată, rămaseră împietrite, căci ieşise chiar mai bună decât o făcea Fiona însăşi. Aşa că Cecil şi Fiona putură să plece împăcaţi, ştiind că lăsaseră taina prăjiturii pe mâini bune. La despărţire, Coadă de Mătură le promise, plângând că, la rândul ei, va lăsa, cândva, moştenire taina rochiei de bezele şi ciocolată celei mai oropsite făpturi din oraş. De altfel, faima ei avea să se ducă şi prin oraşele din jur, iar locuitorii aveau să o numească Măiastra, nimeni nemaiamintindu-şi de cofetăreasa neîndemânatică, poreclită, cândva, Coadă de Mătură.

Spre norocul lor, Cecil şi Fiona ajunseră cu bine în primul oraş de la marginea tărâmului unde se bănuia că trebuie să se afle oraşul omuleţilor. De aici, însă, Fiona nu mai ştia drumul, iar Cecil risca să se rătăcească. Îşi luară soarta în mâini şi o porniră, după ce fetiţa cumpără de mâncare, cheltuind toţi banii agonisiţi. Mai întâi rătăciră zile întregi în zadar, ajungând mereu în acelaşi loc, sub un copac trăznit de fulger. Cecil se afla într-o asemenea stare de tulburare încât Fiona se temea ca el să nu înnebunească. Noaptea, fetiţa era înfricoşată de fiarele sălbatice, iar Cecil avea coşmaruri. Şi era acelaşi vis rău, cum că regele Fuah îl alunga din oraşul omuleţilor. După multe zile, totuşi, lui Cecil i se păru că recunoaşte împrejurimile, deşi peisajul era urieşesc. Fiona ascunse în sân ultima felie de pâine pe care o păstră pentru el. Apă nu mai aveau deloc, iar starea lui Cecil se înrăutăţise: de-abia se mai ţinea pe picioruşe, deşi Fiona nu-l mai purta în ureche, ci îl ţinea în palmă, într-un pat mic de iarbă.

Sub arşiţa unui soare ucigător se opriră la umbra unui arbore, deznădăjduiţi şi înfometaţi şi, pe când stăteau astfel, oblojindu-se şi sfătuindu-se, cu ultimele lor puteri, iată că, lângă ei, se auzi un ţipăt subţire. Fiona căută să vadă despre ce e vorba şi zări o vrăbiuţă rănită. Ea o luă în mână şi o puse lângă Cecil care, de obosit ce era, nici măcar nu se sperie. Vrăbiuţa scâncea atât de deznădăjduit încât celor doi li se făcu milă. Şi atunci Cecil crezu de cuviinţă ca fetiţa să-i dea păsării ultima felie de pâine. Dacă nu vom găsi oraşul omuleţilor, eu oricum voi muri, spuse Cecil. Dacă va fi să murim, vom muri împreună, îi spuse tristă Fiona. Apoi scoase felia de pâine pe care i-o dădu vrăbiuţei. Aceasta o mâncă lacomă şi, imediat, se preschimbă într-un păun minunat care îi privi cu ochi strălucitori pe Fiona şi Cecil. Cei doi nu se mirară, căci erau prea obosiţi. Eu sunt paznicul lumilor şi v-am pus la încercare, le spuse păunul. Aici se termină lumea oamenilor şi începe lumea omuleţilor. Deci oraşul omuleţilor există, totuşi, strigă Cecil, nu sunt nebun! Te afli chiar la intrarea lui, spuse păunul şi atunci, privind în jur cu inima strânsă, Cecil recunoscu palatul regelui Fuah, care se zărea în depărtare. Doar Fiona se mohorâse. Eu sunt om, îi spuse ea păunului, drept care nu am voie să pătrund în lumea omuleţilor. Scumpă Fiona, îi şopti păunul prietenos, semn că faima fetiţei ajunsese până aici, eşti om prin urieşenia ta trupească, dar sufletul tău şi mintea iscusită te-au ajutat să depăşeşti lumea oamenilor. Fii binevenită. Deci voi intra şi eu în lumea omuleţilor, se bucură fetiţa! Fireşte. Trebuie doar să ai grijă pe unde calci, astfel încât să nu-i striveşti pe omuleţi. Să mergem, Fiona, se rugă de ea Cecil. De-acum nu ne vom mai despărţi niciodată.

Fiona păşi cu băgare de seamă, întrucât, chiar la intrarea în oraş, era gata să strivească o casă de pitici. În atmosferă plutea ceva ciudat: nu se auzea nici un zgomot şi nu se zărea picior de omuleţ. Iar păunul dispăruse. Vino la palat, o grăbi Cecil. Poate că omuleţii sunt adunaţi acolo. Fiona o luă spre palat, dar, în grabă, doborî, totuşi, un atelier de făcut dulciuri. Atunci, brusc, se iscă zarvă şi apărură puzderie de omuleţi care îi înconjurară. Fetiţa nu se sperie şi, aplecându-se, îl coborî pe Cecil printre locuitori. Eu sunt Cecil, rosti prinţul, făcându-i pe omuleţi să amuţească. M-am întors acasă. Iar această fetiţă, deşi este uriaşă, nu vă va face nici un rău. Prietena mea Fiona nu este periculoasă. Omuleţii tăceau, însă, şi de-abia atunci îşi dădu Cecil seama că el rămăsese tot gânganie, în timp ce locuitorii redeveniseră omuleţi. Vreau să mă înfăţişez regelui Fuah, spuse el atunci şi omuleţii îl purtară spre palat. În vremea aceasta, Fiona se lăsă înconjurată de curioşii care o cercetau: câţiva îndrăzniră chiar să se caţere pe ea şi Fiona începu să râdă, căci prichindeii o gâdilau. Mă cheamă Fiona, le şopti ea, ştiind că trebuie să vorbească încet, ca să nu-i sperie. Fiona, Fiona, începură să strige omuleţii.

Ce se întâmpla, însă, la palat, era şi mai neobişnuit, căci omuleţii care îl călăuzeau pe Cecil îl înfăţişară regelui Fuah. Iată-te, fiule, îi spuse acesta când îl zări. Cecil se plecă mai întâi la picioarele lui. M-am întors, într-adevăr, rosti el, dar altfel decât am plecat. Cred că am ispăşit pentru greşelile mele. Te-am urmărit cu gândul, recunoscu regele Fuah, şi faptele tale au fost de lăudat. Atunci când regele îl îmbrăţişă, Cecil simţi o ameţeală ciudată, apoi o durere în inimă. Iar când se desprinse din îmbrăţişarea tatălui său, îşi dădu seama, cu uimire, că este iar omuleţ. Dar nu Cecil cel grăsun de altădată, ci un prinţ mlădios. Şi când apăru şi regina, pe care o crezuse moartă din cauza fărădelegilor lui, Cecil sărută cu sfială mâna mamei sale, iar regina îl mângâie cu bucurie. Nu aş fi reuşit niciodată să mă întorc, îşi aminti dintr-odată Cecil, dacă nu ar fi fost Fiona. Atunci regele şi regina ieşiră din palat ca s-o cunoască pe fetiţă.

Şi iată ce se întâmplă. Mai întâi, Cecil o strigă pe Fiona care, deşi îi recunoscuse glasul, îl căută zadarnic, neştiind că Cecil nu mai era gânganie. Atunci prinţul le spuse omuleţilor să se retragă, rămânând singur la picioarele fetiţei. Sunt iar omuleţ, Fiona, pentru că tatăl meu a desfăcut vraja. Fetiţa îl privi uimită, îl luă în palmă şi se îmbujoră, fiindcă Cecil o sărută pe nas. Acum ne vom lua rămas bun, se întristă ea, pentru că va trebui să plec din oraşul omuleţilor, nu-i aşa? Cecil se posomorî atunci şi el. Nu ştiu. Eşti uriaşă, iar omuleţii se tem că, din nebăgare de seamă, ai putea să distrugi oraşul. Aşa e, îngăimă fetiţa.

Dragă Fiona, începu atunci să vorbească regele Fuah, vei rămâne aici trei zile, până vom hotărî ce-i de făcut. Te-aş ruga să te stabileşti undeva la marginea oraşului, fiindcă, altfel, riscăm să ne calci în picioare. Vei fi oaspetele nostru ales, căci, fără tine, Cecil nu ar fi reuşit să se întoarcă acasă. Mă copleşiţi, Sire, îşi reveni Fiona şi se înclină uşor în faţa omuleţului care părea a fi regele Fuah. Ai cumva vreo dorinţă pe care aş putea să ţi-o împlinesc? o întrebă mărinimos regele. Aş vrea ca în aceste trei zile să-l am lângă mine pe Cecil. Dar el ce crede despre aceasta? o iscodi regele Fuah. Doresc ca Fiona să locuiască în oraşul nostru pentru totdeauna, spuse tulburat Cecil. Aşa deci, mormăi regele Fuah şi plecă.

Trei zile rămase închis regele în cabinetul său de alchimie, trei zile în care Fiona dormi la marginea oraşului. Cecil o rugă să nu intre în oraş, căci omuleţii se temeau ca ea să nu le strivească locuinţele. În schimb, omuleţii veneau puhoi să o vadă pe Fiona şi fetiţa se amuza de chipurile lor curioase. În toate aceste zile, Cecil rămase alături de ea, strigând din când în când la omuleţi, atunci când aceştia deveneau prea obraznici. La sfârşitul celor trei zile, când Fiona aproape că-şi pierduse nădejdea, regele Fuah ieşi din cabinetul său de alchimie, având în mână o păpuşă de paie. El o rugă pe fetiţă să-l asculte cu atenţie. Mai întâi o puse să se ghemuiască, ceea ce Fiona şi făcu, speriindu-i, fără să vrea, pe omuleţi. Apoi, îi dădu să bea un lichid verzui. Vreme îndelungată, regele Fuah rosti formule tainice asupra păpuşii pe care o avea în mână, până când Fiona simţi cum trupul i se strânge şi i se subţiază, cum capul i se dezumflă, ochii îi pocnesc, inima i se chirceşte, picioarele i se frâng. Câtva timp, oraşul omuleţilor dispăru din mintea ei cuprinsă de o ceaţă neagră. Când deschise ochii, însă, mare-i fu mirarea şi bucuria, căci lângă ea se afla Cecil pe care îl privea altfel decât înainte. Mai întâi, nu-şi dădu seama ce se întâmplase, apoi, pipăindu-se, observă că era la fel de mică precum Cecil. Va să zică Fiona devenise omuleţ, iar regele Fuah le dovedise încă o dată supuşilor săi că îşi merita faima de vrăjitor.

Probabil că toată lumea ar dori ca lucrurile să se sfârşească astfel: Fiona să devină mireasa prinţului Cecil, iar acesta să studieze alchimia în cabinetul tatălui său. O altă dorinţă ar fi aceea ca la nunta Fionei cu Cecil, cofetăresele să facă cea mai mare şi delicioasă rochie de bezele şi ciocolată din care mă voi fi ospătat şi eu, căci altfel nu aş fi putut să aflu povestea omuleţilor pe care am istorisit-o aici. Adevărul este, însă, că vraja regelui Fuah nu a izbutit, drept care Fiona a rămas uriaşă. De ospătat nu am făcut-o niciodată din celebra rochie de bezele şi ciocolată. Iar despre dragostea celor doi nu pot spune mai multe decât că ea a rămas suspendată între ceea ce a fost şi ceea ce ar fi putut să fie.

Fin.

(povestire din volumul NEBULON, , 2005)

Lasă un semn

comentarii

Autor articol: Semnu' Bun

Avatar
Primul semnalizator cultural de pe această platformă. Îndrumă și recomandă din 2010.