S-a reeditat la Humanitas cartea lui Patrick Suskind, Despre iubire și moarte, într-o frumoasă ediție și m-am bucurat să o citesc. Nu am mai citit ceva scris de Suskind de la romanul său, Parfumul, transpus într-un film la fel de celebru, bine făcut, dar care nu a reușit neapărat să surprindă esența cărții. E un film bun, respectă povestea, da cartea e mai mult decât un roman, așadar eu recomand cartea și de abia apoi filmul, în caz că nici nu ați văzut filmul, nici nu ați citit cartea. Dar nu despre Parfumul e vorba aici, ci despre acest mic eseu, de doar 80 de pagini, scris cu umor, cu vervă, dar și cu seriozitate, fiind totuși vorba despre subiectele preferate atât ale generației emo, cât și ale scriitorilor și artiștilor din toate timpurile: iubirea și moartea. Absolut banale, dar atât de greu de cuprins, atât de greu de scris ceva despre fiecare.
Despre dragoste tot se mai poate scrie, fiindcă fiecare om o experimentează și unii mai și trăiesc să spună povestea, dar despre moarte ce să scrii, fiindcă singurul care s-a întors din morți a fost Iisus, dar el nu a scris nimic, însă au scris evangheliștii, inspirați, bineînțeles, de Duhul Sfânt, dar totuși, nu a scris El însuși. Suskind scrie despre Iisus, dar și despre Orfeu, de data aceasta un personaj mitologic, care a coborât în Hades pentru a o cere înapoi pe iubita sa, Euridice, luată prea repede din viață. Despre acestea scrie Suskind în partea a doua a cărții și o face foarte convingător și cu delicatețea pe care i-o cunoșteam din Parfumul, dar și cu o doză mare de umor și tristețe fiindcă așa cum moartea merge bine cu iubirea, așa și tristețea merge cu umorul, de la unul la celălalt nefiind de multe ori decât un pas. Autorul german le spune poveștile și cumva îi compară, iar câștigător iese Iisus, care este totuși un zeu, pe când Orfeu este un simplu muritor fără noroc.
Cartea începe totuși cu dragostea și scriitorul pornește de la ideea platoniciană a iubirii perfecte, iubirea care îndumnezeiește și apoi dă trei exemple de iubirea pământeană care se opune ideii lui Platon, însă nu trebuie să uităm că ideile din carte nu se potrivesc cu cele din lume. Nu o să spun care sunt cele trei exemple, fiindcă ele sunt cele mai spumoase din carte și dacă le-aș povesti nu ar mai avea rost să citiți cartea, însă pot spune că sunt atât foarte umane, cât și extrem de diferite între ele. Suskind le-a ales bine pentru a-și susține teza și în plus dau și un farmec extraordinar cărții, care se citește dintr-o suflare, în vreo oră, dar sunt totuși câteva exemple subțirele, fără un prea mare impact. Însă nici nu cred că autorul a vrut să fie prea profund, însă cartea se cere recitită, mai ales pentru frumusețea scriiturii. Iată un pasaj scurt care mi-a plăcut:
În orice situaţie, iubirea se plăteşte cu pierderea raţiunii, cu pierderea de sine, ce are drept consecinţă imaturitatea. În cazuri inofensive, urmarea este ridicolul, în cel mai sumbru caz o catastrofă politică mondială.
Cartea nu are mari pretenții, e un volumaș simplu și Ideile nu sunt originale, fiindcă ce mai poți spune despre dragoste și moarte, însă perspectiva este
și felul în care, progresiv, autorul construiește eseul este absolut fascinant. Este genul de carte pe care o citești și o îndrăgești și te întorci la ea și mai citești câteva pagini, dar m-aș fi bucurat să fie și mai consistentă. În fond, e un eseu scurt, scris lejer – cred că autorul s-a distrat teribil scriindu-l- dar care totuși reușește să își atingă scopul și să ofere plăcerea cititorului, acea plăcere a lecturii pe care mulți oameni o caută.
Autor: Patrick Suskind
Titlu: Despre iubire și moarte
Editura: Humanitas
Traducere: Ionuț Budașcu
An aparitie: 2015
Ediție: a II-a
Pagini: 84
Preț: 21 lei