Ali Smith – Era să fiu eu

Era sa fiu eu - Ali smithCartea “Era să fiu eu” (“There but for the”) de Ali Smith este construită similar modului în care desenăm un cerc cu ajutorul unui compas: fixăm un punct cu vârful acului şi trasăm o linie de jur împrejur; cu toate că liniile de pe cerc nu ating niciodată punctul central, ele sunt determinate de acesta. Tot astfel, personajul Miles Garth stă la baza construcţiei romanului “Era să fiu eu” şi a celorlalte personaje prezentate.

Miles ia cina în casa unor oameni pe care nu îi cunoaşte, invitat de un amic, Mark. Înainte de servirea desertului, Miles se retrage de la masă, urcă la etaj şi se încuie într-unul dintre dormitoarele pentru oaspeţi, refuzând să iasă de acolo timp de luni de zile.

Întâmplarea ia amploarea unui adevărat fenomen mediatic. Zilnic, în faţa casei se strâng jurnalişti, dar şi diferite alte grupuri de oameni: fanatici, persoane care îi aduc de mâncare lui Miles, oameni care profită de întâmplare şi comercializează obiecte inscripţionate cu diferite mesaje legate de auto-încarcerarea lui Miles – sau a lui Milo, cum este el numit de către presă (pentru că este un nume cu o mai bună rezonanţă în titluri).

Cartea este structurată în patru părţi, iar fiecare dintre ele începe cu câte un cuvânt din titlu. Prima parte (“Era” / “There”) este despre Anna, o femeie pe care Miles a cunoscut-o pe vremea când erau adolescenţi, la un soi de tabără la care au câştigat amândoi dreptul de a participa în urma unui concurs de scris eseuri. Familia care locuieşte în casa în care s-a baricadat Miles o contactează pe Anna după ce îi descoperă adresa de e-mail într-unul dintre lucrurile personale lăsate de Miles la masă.

În partea a doua (“Să” / “But”), îl cunoaştem mai bine pe Mark, cel care l-a adus ca invitat pe Miles la cina cu pricina. În această secţiune a cărţii, ni se prezintă mai multe detalii despre cină şi despre conversaţiile purtate de meseni. Discuţiile pe marginea artei deviază în diferite direcţii, iar tonul şi opiniile oamenilor implicaţi în conversaţie îl fac pe cititor să înţeleagă, măcar parţial, decizia lui Miles de a se izola, de a scăpa de o astfel de lume. Într-un fel, actul bizar al lui Miles poate fi interpretat ca o formă neconvenţională de artă.

În partea a treia (“Fiu” / “For”), avem acces la gândurile unei bătrâne senile dar care decupează cu o fineţe tăioasă aspectele esenţiale ale vieţii. Abia la finalul părţii a treia suntem surprinşi şi emoţionaţi să descoperim legătura dintre această femeie şi Miles.

În fine, partea a patra (“Eu” / “The”) se axează pe Brooke, fetiţa precoce de aproape zece ani, vecina familiei în casa căreia s-a refugiat Miles. Brooke este singura persoană cu care Miles comunică, mai întâi prin bileţele şi, apoi, faţă în faţă. Curiozitatea şi inteligenţa neobişnuită a fetiţei aduc în această parte finală a romanului o serie de fapte şi curiozităţi din diferite domenii (istorie, biologie, ştiinţă etc.). De asemenea, aceasta este secţiunea din carte în care Ali Smith are ocazia de a se juca cel mai mult cu semantica, dar şi cu forma cuvintelor. Varianta în traducere a cărţii are neajunsul de a renunţa la anumite imagini intraductibile desenate de autoare prin simpla utilizare a cuvintelor. Omiterile, dublul sens, jocurile de cuvinte adaugă scriiturii o notă aparte, care se ridică deasupra acţiunii, intrigii şi personajelor şi care dă romanului un nou sens: ideea că ceea ce ne amintim din ce trăim, oamenii pe care îi purtăm cu noi în timp rămân în memoria noastră sub forma cuvintelor şi putem să îi readucem la viaţă povestind despre ei tot în cuvinte.

Scurta povestire de la începutul romanului, în care, în mod bizar, un bărbat pedalează pe o bicicletă medicinală şi are benzi opace (ca în ziare) pentru a-i ascunde ochii şi buzele, capătă sens după lectura ultimelor pagini din carte. Cititorul este tentat să recitească povestirea având, de data aceasta, o altă perspectivă şi astfel se închide cercul construit cu măiestrie de compasul lui Ali Smith.

Ce s-ar întâmpla dacă pur şi simplu ai închide o uşă şi nu ai mai vorbi? Ore şi iar ore şi iar ore fără cuvinte. Ai vorbi cu tine însuţi? Cuvintele pur şi simplu nu ar mai fi utile? Ţi-ai pierde cu totul limbajul? Sau cuvintele ar avea mai mult sens, ar începe să aibă sens în toate direcţiile, ar face toate salturi şi ar da asalturi, ca şi cum s-ar năpusti asupra ta într-o explozie de artificii? Ţi s-ar umfla capul pe dinăuntru cu fiecare cuvânt care a pătruns vreodată în el, cu fiecare cuvânt care a prins vreodată rădăcini în tăcere sau a rămas în stare latentă? Propria ta tăcere ar face alte lucruri să pară mai zgomotoase? Toate lucrurile pe care le-ai uitat vreodată, aşternute în straturi acolo, înăuntrul tău, s-ar răvăşi şi s-ar aduna în bulgări care să te acopere în cădere ca o avalanşă?

Oare el îşi dorea să ştie cum e să nu fii în lume? Închisese uşa după el ca să afle cum e să fii prizonier? Să fie un fel de joc excentric al clasei de mijloc despre cum suntem cu toţii prizonieri, deşi noi credem că suntem liberi ca pasărea cerului, liberi să umblăm prin orice mall sau prin orice sală de aşteptare dintr-un aeroport sau pe orice parchet elegant mătuit de la etajul unei case?

[…] aproape mă bucur că a fost recesiune […] pentru că poate va mai disloca ceva din banii jalnici băgaţi în chestii de genul ăsta, pieţe financiare care se ocupă cu arta despre care vorbeşte el la nesfârşit. Genul de artă despre care tot vorbeşti, în care oamenii se închid în vitrine şi stau să-i privească lumea, sau îşi vând toate obiectele personale, sau cineva face mulajul găurii dintr-o gogoaşă în ipsos şi o numeşte Gaura din mijlocul unei gogoşi, sau umple un trunchi de copac bătrân cu ciment şi îl numeşte mai ştiu eu cum, totul nu-i decât o şarlatanie. Arta. Niciun fel de artă nu a schimbat cu adevărat nimic niciodată. Şi cu asta basta. Punct. Arătaţi-mi un lucru pe care l-a realizat cu adevărat o operă de aşa-numită artă, orice în lume, în afară de a da oamenilor dureri de cap.

Animalelor, Mark, nostalgia nu le e de niciun folos, spune mătuşa Kenna. Nu e un mijloc de supravieţuire, dragul meu.

[…] ceea ce îmi place în mod deosebit la cuvântul „dar”, dacă stau să mă gândesc bine la asta, e faptul că te abate de la drumul drept, iar locul în care te poartă e întotdeauna interesant.

Aş fi crezut în Dumnezeu dacă Dumnezeu ar fi făcut ceva atunci, spune Patrick. Dar a ridicat cineva sau ceva măcar un deget? Cine vede cum cade vrabia? Nimeni. Cade, pur şi simplu. Şi ea s-a dus, pur şi simplu. Nu a văzut nimeni. Nu e nimeni care să vadă.

Autor: Ali Smith

Titlu: Era să fiu eu

Editura: 

ISBN: 978-606-8631-27-1

Număr pagini: 272

An apariție: 2014

Preț: 33,90 lei


sursa foto: aici

Lasă un semn

comentarii

Despre autor

Număr articole publicate : 24