Ştefan Bolea: Caietul Roxanei şi alte Jurnale

caietul-roxanei-si-alte-jurnale_1_fullsizeDespre poetul Ștefan Bolea am numai cuvinte bune de spus. Volumul lui, Gothic, a fost unul din preferatele mele în ultimii ani și îl urmăresc cu interes, mă interesează pe unde mai publică, ce păreri are și mi-aș dori să-i citesc și celelalte volume, inclusiv studiul despre nihilism. Așadar am fost foarte curios să-i citesc și volumul de proza, Caietul Roxanei și alte Jurnale. Înțelesesem că este o carte veninoasă, nihilistă, sinceră, care îți poate lăsa urme în creier, care te bântuie. Am mai înțeles că a fost scrisă acum mulți ani, că o parte a circulat prin cămine, printre prieteni, că a fost citită „pe sub mână” și că a fost un hit underground. Dar Bolea de abia acum a hotarat să publice întreaga carte și după lectură am încercat să înțeleg de ce a ales să facă acest lucru.

Să începem cu începutul. Cartea este o sumă de fragmente: în prima parte găsim o serie de silogisme și reflecții a la Cioran, apoi avem o serie de notații de tip jurnal (așa cum o spune și titlul), mai multe povestioare, de obicei foarte scurte, care toate gravitează în jurul ideii de iubire imposibilă, de moarte, viață care nu merirtă trăită, revoltă.  Înainte să spun unele lucruri, vreau doar să zic un al lucru care mi se parte de o extremă importanță: din punct de vedere stilistic cartea este foarte bine scrisă. Sintaxa, retorica, maieutica și tot ce ține de narativitate sunt toate la un nivel superior. Ștefan Bolea știe să scrie o frază bună, o frază frumoasă cum s-ar zice, chiar dacă ea nu exprima nimic frumos. Simplu spus, Ștefan Bolea e un autor talentat.

Mi-am dat însă seama că nu mă atrage aproape deloc. Silogismele sunt destul de simple și le-am mai auzit de multe ori, iar toate celelalte povești, fragmente, notații, colecțiile de citate, micile poeme par mai degrabă cuvintele unui adolescent furios, gata să se ia la trântă cu societatea și cu lumea, care prin revolta lui își stabilește sau își caută o identitate. Apoi mi-am adus aminte că această a fost scrisă de un adolescent sau un tânăr furios. Nu Ștefan Bolea cel de azi a scris cartea, ci cel de acum mulți ani. Și am încercat să citesc cartea gândindu-mă la mine cel de pe la 16-18 ani. Cum eram eu cel de atunci nu e tocmai cel mai bun exemplu de tânăr. Eram un singuratic, timid, dar arogant, cu idei ciudate, mereu în căutarea unui ideal, mereu îndrăgostit fără succes, autosuficient și plin de mine. Mă credeam genial, neînțeles, out of this world, damnat. Le știam pe toate și mă revoltam. Fix ca personajul/personajele din carte. Dar privind retrospectiv, îmi dau seama că nu prea eram în regulă și că am parcurs o lungă cale până la cel de acum.

Dar nu despre mine e vorba aici. Dar totuși, oare ce aș fi crezut despre cartea aceasta dacă aș fi citit-o atunci? E greu de crezut că mi-ar fi displăcut, probabil aș fi îmbrățișat ideile cu mare entuziasm, însă nu pe toate, nu total și cred că m-ar fi plictisit până la urmă. Adică e mult prea centrată spre sine și oferă destul de puțin celuilalt. E un jurnal, e un caiet de idei, o carte de măcelărit angoasele, durerile, de cuprins iubirea, dar ceva parcă îi lipsește, ceva care să lege totul. Prin ochii celui de acum cartea mi se pare puțin exagerată, puțin forțată și cele mai multe idei îmi provoacă cel mult un zâmbet. E revoltă, e supărare, e jurnal de lectură, e antireligie, e anarhie, dar parcă nu e chiar for real, multe sunt teribilisme.

Pe la jumătatea cărții singurul motiv care m-a făcut să continui lectura a fost curiozitatea. Nu neg că m-a prins într-o oarecare măsură povestea, poveștile, însă îmi era extrem de greu să iau în serios toată filosofia. Mult Nietzsche, mult Dostoievski, și mai mult Cioran. Mi-a plăcut mult rockul. Cartea e plină de trupele preferate ale adolescenței și chiar și de acum: Paradise Lost, In The Woods, Autumn Tears, Tristania, HIM, Rammstein, Lacrimas Profundere și altele. Citind mi-am adus aminte că, în liceu și chiar și mai apoi, puneam mare preț pe excentricitate. Eu, damnatul, eu neiubitul, eu cel care mă ascund în umbre, cel pentru care suferința este apă vie, sângele curge prin vene doar pentru a fi vărsat, profesorii sunt niște paraziți, niște lichele, societatea este un cadavru, fuck the police, suferința eternă. Și aproape de finalul cărții, când citeam Anexele, mi-am dat seama de ceva: Ștefan Bolea, voit sau nu, surprinde și descrie cu mult talent un anume tip de percepție asupra lumii, din punctul de vedere al unui anume tip de om. Și îi reușește perfect. Tânărul dezamăgit de lume, de părinți, de prieteni, de iubită, care își găsește alinarea în muzică rock/metal, fascinat de tot ce înseamnă underground, extremism, simboluri oculte, încântat de propria-i voluptate a suferinței, furios pe Dumnezeu, care odată ce a găsit un aliat în nihilism, în ideile lui Nietzsche, mai ales, începe să își formeze o personalitate.

E un drum inițiatic, însă cred că la capătul lui nu trebuie să mai fie la fel ca la început. Mie încă mi se pare fascinantă această perspectivă, dar din afară, privită de labolea distanță. Dacă am început cartea plictisit și mi-a fost greu să o continui, am găsit în final cheia de lectură personală, mai ales că am putut crea o punte între viața mea și cuvinte, însă nu cred că toată lumea ar putea-o face. Sunt convins că puștii metaliști care fug de acasă la concerte Negură Bunget și tinerii studenți la filozofie, în primul an, pot găsi în ea aur. Adevărul este că e o carte de nișă. Sunt total de acord cu ce spune Cristina Nemerovschi: „Dacă ai peste 16 ani și dai de Caietul Roxanei, te va atinge o nostalgie infernală: pentru iubirile adevărate pierdute pentru totdeauna, pentru anii în care puteai trăi doar pentru rock și filosofie, pentru vremurile în care România avea un ritm cu care încă mai puteai rezona”, dar cred că dacă autorul ar fi publicat-o la 20 de ani ar fi devenit un hit, ar fi putut fi o carte-cult. Acum, probabil o să fie iubită de mulți oameni, însă pare puțin cam târzie. Înțeleg de ce a publicat-o: pentru a recupera ceva din acei ani și pentru că există mulți tineri care ar vrea să o citească. Mi-a trezit multe amintiri, mi-a indus o stare pe care o uitasem și m-a făcut să realizez cât de mult m-am schimbat. Sau poate că nu m-am schimabat deloc și poate că am tot 16 ani și urlu prin baruri, laolată cu Nick Holmes: Sin the last diversion/ My fate will be untouched/ Dismissed now, the anger of a fool// Shadows haunt the night/Forgive me as I die. (Paradise Lost – As I die).

În final, ca o concluzie, nu pot să spun nici că e o carte bună, nici că e o carte rea, are plusuri, are minusuri, este eclectică şi fragmentară, dar cu siguranță e o carte care nu te lasă indiferent, însă aștept adevăratele cărți de proză ale lui Ștefan Bolea, fiindcă știu, simt că mai are multe de spus. Mic adaggio: coperta e minunată, la fel cum sunt toate coperțile cărților publicate de Herg Benet.

Titlu: Caietul Roxanei şi alte Jurnale
Autor: Ştefan Bolea
Anul apariției: 2013
Editura: Herg Benet
Număr de pagini: 208
Preţ: 22.46 lei

Lasă un semn

comentarii

Autor articol: Ion-Valentin Ceaușescu

Ion-Valentin Ceaușescu
Absolvent al Facultății de Litere (secția L.U.C.) și al masterului T.L.-L.C. (2014), ambele la Universitatea București, este redactor-editor SB. Ion-Valentin Ceaușescu este coordonator „Scrie-ți Povestea” (happening interactiv, în cadrul FILIT Iași). Prezent cu o povestire în volumul colectiv „Ficțiuni reale”, coordonat de Florin Piersic Jr., ed. Humanitas. În 2015 debutează cu volumul de versuri „La o țigară cu umbrele” (Ed. Karth). Valentin este pasionat de rock, fotografie și poezie.