Dacă romanul Bărbați fără femei al lui Haruki Murakami face furori în rândul noilor apariții traduse în România, iată că există un titlu care mi-a atras atenția răsfoind catalogul editurii Polirom: Femei fără bărbați, al autoarei Shahrnush Parsipur. La 68 de ani, scriitoarea născută în Teheran locuiește în prezent în S.U.A din cauza faptului că întreaga sa operă a fost interzisă în Iran. Imediat ce scrie primul său roman, The dog and the long winter, Parsipur cunoaște agresivitatea autorităților din țara sa în momentul în care refuză să mai colaboreze cu o organizație non-guvernamentală care a participat la torturarea și uciderea a doi jurnaliști de către serviciile secrete iraniene. Astfel, la 28 de ani, este închisă timp de patru luni din cauza protestelor mocnite pe care le-a încurajat împotriva sistemului torționar folosit în mod obișnuit de autoritățile iraniene. Pentru că aceste prime luni de arest au fost asociate cu revoluția ce a avut loc în Iran, în 1979, Parsipur e nevoită să se întoarcă din Franța, unde plecase să studieze filosofia și limba chineză (prilej care îi oferise șansa să scrie cel de-al doilea roman, Plain and small adventures of the spirit of the tree).
Cum autoritățile iraniene au avut-o în vizor încă de la prima ”rebeliune”, scriitoarea este condamnată la patru ani de închisoare politică. În închisoare scrie Touba and the meaning of night, roman care a fost publicat și tradus în germană, italiană și engleză.
Din cauza faptului că în cartea Femei fără bărbați, își exprimă nedumerirea și indignarea asupra modului în care femeia musulmană era desconsiderată și ostracizată din societate, dacă nu chiar omorâtă în cazul în care ”păcătuise” înainte de nuntă, Parsipur mai petrece încă un timp la închisoare.
Așa cum titlul e destul de relevant pentru ceea ce vrea să reprezinte ideea romanului, substantivul ”femei” pare extrem de îndepărtat de substantivul ”bărbați”. Se referă, desigur, la cele cinci personaje feminine care nu mai vor să îndure abuzurile și încălcările drepturilor umane, lucru des întâlnit în acea epocă tulbure. Parsipur are o lejeritate incredibilă a narațiunii, mizând pe analiza unor tradiții și jucându-se, practic, de-a dumnezeul femeilor năpăstuite.
Pe lângă faptul că te trezești într-un tablou diferit de tot ceea ce ai citit până acum despre lumea femeilor care nu au dreptul la propria viață, mi se pare interesantă ”tehnica” (dacă poate fi numită așa) celor 1001 de nopți ale Șeherezadei, adică împletirea unui fir care va da naștere unui alt fir și tot așa. Nu numai că Șeherezada noastră nu tace la ivirea zorilor, ci chiar se revoltă și îndrăznește să stârnească furia sultanului pentru că nu are de gând să-i mai îndeplinească vreo poruncă. Putem numi romanul un mijloc de a se răscula împotriva tradițiilor iraniene vizavi de modul în care e tratată femeia în societate și în familie.
Pentru mine e ceva nou, cu siguranță, mai ales că Parsipur introduce un soi de realism magic, care îmi seamănă cu cel întâlnit la Murakami. Scriitoarea își explorează cu acuratețe cele cinci personaje feminine, ceea ce m-a dus cu gândul la Sadegh Hedayat, întrucât și el se juca cu stările și angoasele propriilor personaje. Bănuiala mi-a fost confirmată în momentul am aflat că Hedayat e unul dintre scriitorii care au inspirat-o dintotdeauna pe Parsipur, ca apoi să descopăr că a devenit depresivă o dată cu împlinirea vârstei de 44 de ani. Depresia, în cazul ei, e generată de existența unei tehnologii extrem de evoluate și de faptul că a trăit momente cumplite în închisorile din Teheran. Singurul remediu, pentru ea, e scrisul și mai exact, introducerea realismului magic în propriile opere. 
Deși n-a fost văzută cu ochi buni de către propria țară, Parsipur a continuat să scrie și să vorbească despre subiectul tabuu al Iranului din acele vremuri: sexul. Una din explicațiile care stau la baza acestui subiect tabuu ar putea fi faptul că Iranul era și e o zonă aflată în permanent conflict, de aceea sexul era asociat cu actul monstruos al violului, întrucât, atunci când Iranul era atacat, erau atacate și femeile, indiferent de vârstă și de statut. Deși iranienii vedeau ce se întâmplă cu femeile lor, cădeau în același păcat pe care-l săvărșeau fără vreo reținere în momentul în care găseau femei singure neînsoțite de bărbați (o astfel de scenă e prezentă și în cartea despre care vă scriu).
Mahdokht, Faeze, Mounes, Farrokhlagha și Zarrinkolah sunt personajele principale feminine care alcătuiesc întregul nucleu al romanului, figuri puternice, în ciuda faptului că Parsipur le înfățișează ca fiind vulnerabile. Ecranizarea romanului a avut loc în 2009, cu ocazia participării la Festivalul de film de la Veneția, unde a câștigat Leul de argint, sub semnătura regizoarei Shirin Neshat.
Cartea mi se pare a fi o abordare directă și fără perdea vizavi de sistemul tiranic în care Iranul își dezvolta societatea și poate fi achiziționată de aici.
Titlu: Femei fără bărbați
Autor: Shahrnush Parsipur
Editura: Polirom
Colecția: Biblioteca Polirom Actual
ISBN: 978-973-46-4682-1
An apariție: 2014
Nr. pagini: 152
Traducător: Cristina Ciovârnache
Preț: 22,95 lei
Sursa foto: 1, 2
