Peter Høeg – Fata tăcută

fata_tacuta_cop Există cărți ale căror fire încâlcite nu-ți dau pace și ești nevoit să devii un detectiv al paginilor ”ascunse”. Fata tăcută a lui Peter Høeg indică în mod clar acest lucru, având în vedere narațiunea complicată și apariția unui șir interminabil de personaje care aparent nu-și au locul. Sunt nevoită să scriu mai mult despre stil și despre contextul danez decât despre acțiunea cărții, care în cele din urmă este ”rezolvată” datorită atenției cititorului.

Høeg a fost marinar, balerin și actor, și aceste experiențe l-au făcut să scrie pe bandă rulantă romane foarte bine văzute atât în Danemarca, cât și peste hotare. Debutul său literar a fost în 1988, cu volumul Reprezentare despre secolul al XX-lea, urmând Povestiri de noapte (1990). Lovitura de grație a fost dată de apariția romanului Cum simte domnișoara Smilla zăpada (1992) , roman căruia New York Times i-a făcut publicitate săptămâni în șir, inclusă în categoria cărților most wanted. Au urmat Marginalii (1993), Femeia și maimuța (1996), Fata tăcută (2006) și Copiii paznicilor de elefanți (2010). A refuzat să stea în lumina reflectoarelor prea multă vreme și s-a retras în umbră, ieșind în atenția presei doar când își lansa romanele. O fire liniștită, acest domn Høeg. Fără îndoială, există multă fantezie în scriitura sa, dar fără să exagereze, trasând ițe și în realitate.

Am întâlnit de câteva ori în prefața romanului Fata tăcută, numele lui Nikolai Frederik Severin Grundtvig, ale cărui doctrine au fost răspândite în istoria daneză: educația unui popor se face fără fast și elitism, inclinată cu precădere spre mulțumirea interioară și cultivând dorința de a învăța toată viața. Deși danezii nu îmbrățișează ideea de fantastic dus la extrem și de a fi cu moț în frunte, ei aleg, uneori, poveștile spuse la lumina lumânărilor. Høeg a preluat ideile teologului Grundtvig și a încercat să ”propovăduiască” conceptul de acceptare a sinelui, schimbarea venind doar din interior, muzica fiind primul factor care ajută la modificarea personalității unui individ.

Personajele lui Høeg sunt egale pe toate planurile, chiar dacă unele au puteri neobișnuite și par a fi venite din altă lume: eroul cu auzul extrem de dezvoltat, fata ”tăcută” cu putere divină sau călugărița cu centură neagră de aikido. Avem o altă notificare legată de societatea daneză: ei nu folosesc pronumele de politețe nici măcar unui străin, ei sunt adepții persoanei a doua singular. Acest lucru se reflectă și în atitudinea personajelor. Se zvonește că Høeg ar fi preluat tehnicile de thriller spiritual întâlnite la Tolkien și J.K. Rowling. Posibil să existe o mică asemănare în ce privește comparația cu J.K. Rowling, misticismul fiind construit având ca bază realitatea.

Romanul, așa cum am mai spus, este în esență, foarte complicat de descifrat. Nu e ca și cum ai trimite rachete pe lună, dar necesită o atenție distributivă, din punct de vedere al imaginilor care ies din carte. Cititorului i se înfățișează o serie de tablouri cu personaje apărute de nicăieri, tablouri care formează o imagine de ansamblu; această imagine de ansamblu fiind de fapt întreaga cheie de lectură a romanului. Însă acele tablouri sunt împărțite în alte zeci de piese care trebuie aduse la un loc. Mă întreb câte coli o fi aruncat la gunoi Høeg când a scris romanul (scrie doar pe coli A4, după ce termină ședința de budism tibetan și după ce ascultă Mozart, Chopin sau Bach). Cartea este plină de încărcătură simbolică, tratează teme precum: armonizarea contrastelor, eternul feminin, ecologismul, pythagoreismul și legătura Orient-Occident. Realitatea la Høeg reprezintă, cumva, o temniță în care suntem închiși. Personajele caută căi de evadare folosindu-se de propriile puteri supraomenești. Un exemplu este personajul principal, Kasper, care a fost comparat cu personajul Grenouille, al lui Süskind. Kasper are puterea de a auzi ceea ce vorbesc doi oameni de pe alt continent, receptând vocile lor sub formă muzicală, percepând lumea prin definiții sonore.

Acțiunea romanului începe când Kasper Krone este acuzat de evaziune fiscală și amenințat cu deportarea în Spania. Pentru că deține un auz hipersensibil, Kasper alege meseria de meloterapeut, ajutând copiii înzestrați cu haruri divine. Printre ei se află și KlaraMaria, fata tăcută a cărții. Între cei doi se creează o conexiune incredibilă care va evolua pe parcursul acțiunii întâlnite doar în romanele polițiste, cu anchete și descinderi ale forțelor de ordine. Romanul face trimitere și la impactul globalizării, autoritatea băncilor și puterea banului care modifică societatea în feluri mai mult sau mai puțin legale. Încărcătura mistică intră în scenă în momentul apariției fetiței KlaraMaria, care ea însăși îl ajută pe Kasper să apere lumea de forțele răului care o împânzesc. Există două realități, realitatea personajelor în care vor evada, și realitatea mundană și mizerabilă în care sufletele sunt nevoite să își găsească rostul.

Sigur că mai văzuse mii de imagini, dar cea de acum îl năuci. Se opri. Cu durere în inimă. De atâta frumusețe și tragism. Copenhaga fusese inundată de mare. Dispăruseră canalele, trotuarele, autostrada. La picioarele sale se întindea o nesfârșită suprafață de apă, de la Holmens Kanal până la fațadele renascentiste de pe Strandgade. Pe această oglindă plutea Bursa. Castelul Christiansborg. Și Biserica Holmens, ca un uriaș stejar. […] Acustica l-a lovit drept în inimă. Suprafețele tăcute de apă reflectează puternic. Spațiul dinaintea lui avea un sunet ca, înmulțit de o sută de ori, sala de la Musikverein din Viena. Eliberat de trafic. Precum Veneția. [….] O barcă grea din fibre de sticlă cu balustradă joasă lăsă la țărm una dintre siluetele portocalii, care țâșni în susul povârnișului ca o flacără pe benzină. Kasper o luă la fugă.

Peter Hoeg