Patti Smith > 27

image description

Patti Smith şi Clubul 27

Mă întreb adesea cum ar fi arătat muzica secolului al XX-lea fără Clubul 27. Cum ar fi evoluat chitara electrică fără Jimi Hendrix sau cum ar fi fost performance-ul poetic de astăzi fără Jim Morrison? Rolling Stones ar mai fi depăşit cinci decenii de carieră avându-l alături pe Brian Jones? Şi, poate cea mai amuzantă chestie care îmi trece prin minte, este modul în care ar fi arătat copiii şi nepoţii lui Janis Joplin.

Acestui grup, aproape la fel de exclusivist precum All England Lawn Tennis and Croquet Club, i s-au alăturat, în anii ce au urmat, şi alte nume sonore precum: Jacob Miller (celebru artist reggae jamaican), Kurt Cobain (se pare că şi-a dorit accederea în Clubul 27), dar şi Amy Winehouse, una dintre puţinele voci inconfundabile din muzica mainstream a ultimilor zece ani. Revenind la membrii grupului ce au decedat în preajma sau chiar în anii ´70 (Brian Jones în 1969, Janis Joplin şi Jimi Hendrix în 1970, Jim Morrison în 1971), putem spune că era nevoie de continuitate. Lumea nu se putea opri la 27. Era nevoie de cineva care să asigure perpetuarea spiritului Woodstock şi în acelaşi timp să reziste malaxorului timpului. Cred că cea mai potrivită pentru această descriere nu putea fi decât Patricia Lee Patti” Smith.

Uitându-mă la Jim Morrison, am simţit că aş putea şi eu să fac acelaşi lucru. Nu ştiu de ce am gândit aşa. Nu făcusem nimic  care să-mi dea vreun motiv să cred că aşa ceva ar fi posibil, dar aveam trufia asta. Simţeam şi că semănam cu el şi că-l dispreţuiam. Simţeam că era timid, dar şi extraordinar de sigur pe el. Emana un amestec de frumuseţe şi de scârbă de sine, o durere mistică, întocmai ca un Sfânt Sebastian de pe Coasta de Vest. (p.62-63)

 New York, la început

Patti-Smith-0117SMI_147861a

Pe când eram doar nişte puşti (Polirom 2014, traducere de Casiana Ioniţă) nu este doar o autobiografie scrisă de un star rock. Cartea poate fi citită atât ca o poveste de dragoste tumultoasă între doi artişti din New York (Patti & Robert), cât şi ca o modalitate prin care un outsider poate ajunge să îşi facă un nume pe această imensă scenă.

Înainte de a deveni un precurosor al muzicii punk, Patti Smith aterizează în marele oraş fără a fi sigură de nimic. Dăduse naştere unui copil dat spre adopţie, lucrase într-o fabrică şi se hotărâse subit să încerce marea cu sarea. Mai mult, în primii ani nici măcar nu se gândeşte că ar putea deveni muzician, fiind mai degrabă interesată de poezie, desen şi fotografie. Adaptarea la viaţa din New York îi este uşurată de întâlnirea cu Robert Mapplethorpe, cel care avea să îi fie iubit, prieten, muză, dar şi partener în anumite proiecte artistice. Chiar în primele pagini ale cărţii, găsim un portret minunat al fotografului, semn că această carte e mai mult decât o unealtă de marketing pentru un artist internaţional.

LSD-ul i s-a părut slab la început şi a fost dezamăgit, pentru că luase mai mult decât de obicei. Trecuse prin faza de anticipare şi agitaţie nervoasă. Îi plăcea sentimentul ăla. A urmărit fiorul şi frica înflorindu-i în stomac. Acelaşi lucru ăl simţea şi când era băiat de altar în spatele perdelelor de catifea, îmbrăcat cu roba lui mică, ţinând crucea, gata să defileze. (p.27)

Rimbaud, Corso, Clarke

6a00d8341c8a8c53ef0168e56a72c7970c

Multe sunt referinţele şi reperele culturale despre care Patti Smith vorbeşte cu pasiune. Ea reuşeşte, cu naturaleţe, să baleieze între pasiunea pentru literatura secolului al XIX-lea (Rimbaud, Baudelaire, Oscar Wilde) şi artiştii contemporani cu care comunică excelent, mai ales în perioada Chelsea Hotel. Acum e momentul în care îi cunoaşte pe beatnici. Leagă prietenii frumoase cu Gregory Corso şi Allen Ginsberg, autori ce o încurajează să îşi citească poemele în public. De altfel, poezia va rămâne mereu în arta lui Patti Smith, toate versurile cântecelor sale fiind adevărate manifestări lirice. Nici volumul acesta nu face excepţie de la arta pe care artista din Statele Unite a construit-o în aproape patruzeci de ani de carieră.

Rimbaud avea cheia unui limbaj mistic pe care-l devoram, chiar dacă puteam să-l descifrez complet. Dragostea mea neîmpărtăţită era la fel de adevărată pentru mine ca tot ce trăisem. La fabrica unde lucram , cu un grup de femei dure şi analfabete, eram hărţuită în numele lui. (p.29)

Chelsea Hotel era ca o casă de păpuşi într-o zonă crepusculară – o sută de camere, fiecare un mic unvers. Mă plimbam pe holuri căutându-i spiritele, moarte sau vii. Aventurile mele erau puţin poznaşe: împingeam uşor uşa întrdeschisă şi întrezăream pianul mare al lui Virgil Thomson sau zăboveam pe lângă plăcuţa cu numele lui Arthur C. Clarke, sperând să apară brusc. (p.118-119)

Literatura lui Patti Smith este cel puţin la fel de provocatoare precum muzica sa. Aşa că aşezaţi-vă comod în fotoliu şi citiţi această frumoasă poveste. Dacă veţi adăuga acestei călătorii şi albumul Easter (1978), aveţi toate şansele să vă relaxaţi. Nu v-am spus nimic despre sexualitatea din fotografiile lui Robert Mapplethorpe şi nici despre micile gesturi dintre cei doi protagonişti. Vă las plăcerea să le descoperiţi. Lectură plăcută!

PS: Cum ar fi arătat un duet Patti Smith – Jim Morrison, trecuţi amândoi de patruzeci de ani?

 –

Autor: Patti Smith
Titlul: Pe când eram doar nişte puşti
Editura: Polirom
Data aparitiei: 2014
Colecția: Biblioteca Polirom
Număr pagini: 290
Preț:   29.95

surse foto: aiciaici şi aici

Lasă un semn

comentarii

Autor articol: Andrei Zbîrnea

Avatar
Arnoux MAZ este pseudonimul sub care a semnat articolele de pe SB. Andrei este poet și activist cultural, premiat și antologat în volume de poezie, din 2010. A fost Manager de proiect al Concursului de debut literar „Incubatorul de condeie”, din 2012 până în 2015. A publicat "Rock în Praga" în 2011 și "#kazim (contemporani cu primăvara arabă)" în 2014 la editura Herg Benet.