Vizionare
Lars Saabye Christensen
Un scenarist ratat. Oslo. Iubita cu păr negru și gât lung. L’été indien. Incertitudine. Liniște. Gol.
Toamna lui Christensen, în Oslo-ul anilor ’90 nu este o toamnă adevărată, căci n-are nici o legătură cu anotimpul. Will și Cathrin locuiesc împreună de patru ani. Nici măcar după tot timpul acesta, el nu știe cum a reușit să pună mâna pe așa o fată extraordinară. Petrec din ce în ce mai puțin timp împreună. Zilele trec semănând una cu cealaltă, timpul se dilată în mod exagerat și liniștea dintre ei doi este direct proporțională cu gălăgia din mințile lor.
Nu știm ce părere are Cathrin, cu adevărat, despre ceea ce se întâmplă, dar ne dăm seama rapid că se plictisește. Sau poate că nu se plictisește, dar înțelege un lucru pe care Will îl observă abia când e prea târziu: e începutul sfârșitului – e-o vară indiană în relația lor, iar fiecare zi conduce spre ruginire, plictis, răceală, iarnă.
Ea își dorește un nou apartament. El nu are bani, iar superioritatea ei financiară începe să-l macine. Merg, totuși, să vizioneze apartamente – așa că aflăm curând că ea nu vrea să se mute, ci vrea să… spice things up, căci viața de cuplu nu mai e ce-a fost. Nici asta nu-i apropie, tăcerea e mai grea și lucrurile alunecă ușor spre haos. Vine iarna. Apar bagaje fără ca în plan să existe călătorii. Will primește o ofertă tentantă, iar viața lui Cathrin devine un mister. Apoi o dispariție subită. – Ce se întâmplă când tu aștepți să se întâmple ceva și viața trece pe lângă tine?
„Și mi-am adus brusc aminte ce obișnuia să spună tatăl meu, în special toamna, când oamenii își puneau cauciucurile antiderapante la mașină, zicea că drumurile dispar, încet dar sigur, dispar, roțile mănâncă drumurile, spunea el, aerul e plin de praf, de particule minuscule, invizibile, dar că, într-o bună zi, drumurile vor dispărea, dispar, mă auzi tu, Willy, iar când spunea asta mă scotea din minți de frică, oare cum aș mai fi reușit să scap de-acolo dacă drumurile dispăreau?”
Lars Saabye Christensen te prinde de mâini și de picioare, îți scufundă sufletul într-un vas cu profunzime, îți absoarbe energia și are grijă să te pierzi într-o transă tomnatecă, alunecând pe petecele de gheață de dimineața devreme. Te face să te întrebi, păstrând răceala tipic scandinavă ce nu poate decât să exercite o atracție irezistibilă asupra sufletelor latine (deși e sursa unor angoase ce se amplifică apropiindu-ne de Mediterană), unde ai fost când viața ta a început să ia o altă întorsătură. Viața e un scenariu? Și dacă e așa, ce faci când nu ești decât un scenarist ratat? Scenă după scenă lucrurile duc spre un final stupid. Tensiune. Frustrare. Și, când nu mai rămâne nimic – liniște.
„La cel din urmă apartament s-a întâmplat totul, sau mai exact nu s-a întâmplat, dar ar fi putut să se-ntâmple. Oricum, de acolo totul a început să prindă viteză, iar noi n-am mai reușit să ținem pasul cu propriile noastre acțiuni; (…)
Și-a trecut degetele peste coapsa mea, la început n-am înțeles ce voia, cum sunt eu greu de cap de felul meu, pentru că era pur și simplu imposibil, nu putea fi adevărat, însă ea s-a întors atât de brusc, ridicându-și fusta gri (…).”
Vizionare este scenariul vieții unui scenarist, invitat la propriul lui film, fără a avea drepturi de autor. Ironic, nu-i așa? Vizionare – un POV (point of view) al propriei vieți, al vieții altcuiva, al unei posibile vieți sau al unui film prost. Visele se împletesc cu realitatea, realitatea cu scenariile și tot ceea ce mai rămâne e neputința. Resemnarea. Sau, dacă tot ești invitat să-ți vezi propriul film…
„- O sticlă de șampanie.
Chelnerul a ezitat.
– Un pahar cu șampanie?
– O sticlă.
Chelnerul a ezitat din nou.
– Și la ce marcă s-a gândit domnul?
– Cea mai scumpă.”
Nu aștepta să se întâmple ceva frumos, make it happen.
–
Lars Saabye Christensen, Vizionare, Univers 2014
–
sursă foto aici
