La sud de graniță, la vest de soare
Haruki Murakami
Tokyo, 1980. Un bar de jazz. Un bărbat își reîntâlnește prima iubire. Pretend you’re happy when you’re blue/It isn’t very hard to do.
Hajime (a cărui nume înseamnă început în japoneză) este proprietarul a două baruri din Tokyo, în care se ascultă jazz. S-a căsătorit cu Yukiko la treizeci de ani și au două fetițe. Duce o viață liniștită, își iubește soția și copiii, însă trăiește mereu cu sentimentul că viața lui este prea banală.
Dar haideți să ne întoarcem… la origini. Hajime este singurul copil al unor părinți din clasa mijlocie. Un puști educat, cu aspirații la o viață mai bună și blând cu oamenii din jur. Cea mai bună prietenă a lui, Shimamoto, a apărut la vârsta de 11 ani. Colegii lor păstrau distanța pentru că ea avea o problemă la piciorul stâng, așa că nu aveau ocazia să se apropie și să îî observe frumusețea interioară – care, pentru Hajime, era cel mai important lucru la o fată. Ambii erau pasionați de muzică, așa că adesea ascultau discuri de jazz împreună și povesteau. Cum all good things come to an end, la sfârșitul școlii primare, fiecare a mers la altă școală și relațiile dintre ei au încetat.
Te crezi singurul urmărit pe lumea asta, dar greșești. Nu ești singura ființă care a aruncat ceva, care a pierdut ceva.
În liceu, Hajime a avut prima iubită – Izumi – o fată drăgălașă, dar nu foarte frumoasă („nu era dintre fetele după care întorceau bărbații capul pe stradă”), cuminte și docilă, pe care a înșelat-o cu verișoara ei. Apoi, pe parcursul studenției și până la aproape treizeci de ani, nu a mai avut nici o relație semnificativă, ba mai mult, avea o slujbă care îi displăcea și care nu îi aducea prea multe satisfacții.
Pentru mine, granița dintre lumea reală și cea a visurilor nu avea un contur prea exact și ori de câte ori pasiunea își scotea colții, doar frumusețea nu era suficientă ca să mă pună pe jar.
Wow, tipul ăsta e aproape prea normal, nu-i așa? Sigur, dacă privești mai atent, îți dai seama că ceva e în neregulă; își alege mereu femei care aparent nu au nimic deosebit și insistă asupra faptului că nu sunt prea frumoase, este nemulțumit și, pe deasupra e mai tot timpul melancolic, oarecum absent din propria lui poveste. Iată și primul personaj cu care Murakami a reușit să mă dezamăgească și, totodată, primul roman-clișeu (din cărțile scrise de el și citite de mine până acum). Nu este nimic mai dezamăgitor decât un alt roman despre o fixație pe prima iubire, scris într-un stil original și cu o pătrundere atât de profundă în mintea unui personaj slab, care te face pur și simplu să nu poți să lași cartea din mână, deși vrei doar să te oprești.
S-a uitat fix la mine în timp ce vorbeam. Chipul ei avea ceva care te subjuga. Bineînțeles, mi-am dat seama mult mai târziu despre ce era vorba. Era ca și cum desprindea cu privirile, ușor, toate straturile ce acopereau inima cuiva. Era o senzație extraordinară!
Shimamoto reapare în viața lui când îi vede fotografia în ziar. Și, la fel ca în Rătăcirile fetei nesăbuite a lui Llosa, este ca o nălucă – de o frumusețe de nedescris, la fel de inteligentă și analitică, misterioasă, vine și pleacă din viața lui de atâtea ori, încât banalul nostru personaj este chinuit și torturat de reînvierea unei iubiri ratate din pubertate (combinată cu un sentiment de vină și regret că vârsta nu l-a ajutat să vadă ceea ce era în fața ochilor săi), un mariaj lipsit de pasiune și o dorință acerbă de a-și face viața mai palpitantă. Fără a ști nimic despre Shimamoto, în afară de faptul că este bogată și că nu poate veni să-l vadă prea des, proiectează în ea tot ceea ce și-a dorit vreodată de la o femeie: cineva care să-l încurajeze și să-i spună mereu cât este de minunat, să fie docilă, dar să aibă un cuvânt de spus, să-l atragă atât fizic cât și spiritual și să aibă aceeași pasiune pentru jazz ca și el. Nici măcar la sfârșitul poveștii nu aflăm prea multe despre ea, dar nu voi divulga finalul, de altfel previzibil.
De cele mai multe ori ne este aproape imposibil să distingem faptele reale de cele ireale sau să realizăm în ce măsură ele sunt așa sau nu. De aceea, pentru a determina că o realitate este realitate, avem nevoie de o altă realitate – una învecinată – cu care să o relativizăm pe prima, dar această altă realitate necesită, la rândul ei, o a treia realitate, care să-i servească drept bază. Pentru a dovedi că aceasta din urmă este validă, trebuie să apelăm, iar, la o alta. Cred că nu exagerez dacă afirm că în mintea noastră se creează astfel un lanț nesfârșit de realități și tocmai păstrarea lui ne dă senzația că existăm. Dacă la un moment dat apare ceva care întrerupe acest lanț, suntem pierduți, pentru că nu mai știm dacă realitatea se află după sau înainte de întrerupere.
Nu aș vrea să fiu înțeleasă greșit. Autorul reușește, ca întotdeauna să dea un aer mistic poveștilor sale, prin stilul său de a pătrunde în mintea cititorului. Reușește, în mod suprinzător, să găsească slăbiciunile cititorului său și să-l oblige să rămână ancorat chiar și într-o poveste care nu-i stârnește interesul. Personajele create în La sud de graniță, la vest de soare sunt statice, lipsite de farmec, pe alocuri mediocre, cucerindu-ne de astă dată prin amalgamul de emoții (anxietate, nesiguranță, resemnare) și obsesii. Faptul că eu nu empatizez cu o poveste în care unul sau altul dintre personaje rămâne blocat o viață întreagă într-o situație din copilărie și acționează ca atare fără să-și pună întrebări potrivite vârstei adulte la care se află, nu înseamnă că nu poate să impresioneze pe altcineva. Pur și simplu, imaturitatea emoțională nu este ceva pentru care să mă entuziasmez.
Dispărem cu toții, încet-încet. Unele lucruri dispar de parcă ar fi fost deconectate de la sursă, pur și simplu. Altele intră, după o vreme, în ceață și se sting. Nu rămâne decât deșertul.
Una peste alta, eu cred că Murakami trebuie savurat și nu analizat. Nu mă pot abține, totuși, să nu fac o ultimă remarcă. South of the border este cântecul lui Nat King Cole, pe care Hajime și Shimamoto obișnuiau să-l asculte în perioada în care nu știau engleză prea bine (12-13 ani) și nu înțelegeau despre ce e vorba, crezând că trebuie să existe ceva minunat în acel tărâm, la sud de graniță. Parcă peste tot, în roman, plutește acest aer – lucruri neînțelese într-un ambalaj minunat, cu un background de ritmuri liniștitoare de jazz – iar viața celor două personaje se desfășoară pe fundalul unor sentimente vechi, chinuitoare.
Promisiunile nu se pot șterge din inimile oamenilor. Ele rămân acolo pentru totdeauna.
–
Haruki Murakami, La sud de graniță, la vest de soare, Polirom 2004
–