Deghizări de cuvinte sau copilăria berlineză la 1900

copilarie-berlineza-la-1900_1_fullsizeCunoscut mai ales pentru contribuția sa în istoria criticii literare (Școala de la Frankfurt), în filosofie, dar și pentru traducerile din Proust în germană, Walter Benjamin surprinde cu Copilărie berlineză la 1900 – o carte-reverie care dezvăluie un univers deformat al copilăriei, din perspectiva unui copil, în care obsesia experiențelor magice precum și obsesia pentru dezvăluirea miezului lucrurilor aduc un grad înalt de desfătare a rememorării timpului pierdut și regăsit.

Începutul secolului XX evocat din perspectiva copilului este privit ca o cochilie goală, așa cum afirmă el însuși, ignorând peisajul social și cultural al Berlinului și îndreptându-și privirea nostalgică asupra vieții urbane și asupra intimității vieții copilăriei. Fugind de spaima nazismului, scriitorul evreu scrie cartea în afara Germaniei, pe la începutul anului 1930, urmând să apară abia în 1950, după moartea sa. Textul lui Benjamin deschide probleme în privința încadrării unui gen, depășind autoficțiunea – care ar putea fi cea mai apropiată ca formă. Totuși, anticipează câteva teorii pe care le va dezvolta ulterior în Proiectul arcadelor – proiect neterminat și netradus la noi încă. Copilul este întocmai un viitor flâneur, neofit (concept descris de Walter Benjamin în textele sale teoretice) care peregrinează pe străzi, prin parcuri, prin piețe, prin casă. Ludicului, evident încă din primele pagini, îi este alăturată luciditatea, astfel încât cartea devine un prilej al explorării memoriei și a limitelor propriei interiorități.

Toate aceste experiențe rememorate au un caracter științific, și presupun o anumită artă a rătăcirii și a dorinței de a rătăci:

A nu-ți găsi drumul într-un oraș nu-nseamnă mare lucru. Dar a te rătăci într-un oraș cum te rătăcești într-o pădure – aceasta presupune știință.(p 48)

Spre deosebire de Proust, care este un model pentru Benjamin, acesta din urmă caută în trecut un prilej de a găsi acele semne prevestitoare care determină anumite acțiuni viitoare. Altfel spus, Benjamin devine cititor al lui însuși. Caracterul vizionar este redat explicit prin descrierea senzației de déja vu, prin apariția unui personaj care prezice viitorul, sau prin grădina Tiergarten, în care primește din vreme un semn de la ea.

În orice caz, mozaicul de întâmplări, impresii din trecut, alegorii, colțuri profetice rămân încărcate de imaginație, de poezie, de fraze frumoase, baroce, de secrete precum visele care anunță evenimente din familie, sau mama care emană puteri fermecate. Ciorapii sunt un prilej prin care ajunge la reflecții despre adevăr și literatură. Casa este un arsenal de măști vii, cu mirosuri și culori, în care identificarea cu obiectele devine firească. Cămara este spațiul preferat de copil, și poate cel mai evocator dintre toate, în care dorințele culinare devin aproape erotice:

Prin crăpătura strâmtă a dulapului cu bunătăți, mâna mea se strecura ca un îndrăgostit în noapte. Apoi, de îndată ce se simțea acasă-n întuneric, pornea să caute pe bâjbâite zahăr sau migdale, stafide sau compot. Și, asemeni amantului care, înainte de-a o săruta, își strânge în brațe iubita, simțul tactil le dădea întâlnire înainte ca gura să le savureze dulceața.(p 133)

Copilul se vede ca o parte integrantă a ascunzișurilor casei, a mobilei, a hainelor, iar acțiuni precum brodatul devine un act creator, demiurgic. Naivitatea copiluluiWalter Benjamin este înlocuită, totuși, de priceperea lui în vânătoarea de fluturi. Poate ceea ce lipsește din copilăria berlineză este prezența altor copii din jurul său, motiv pentru care, ulterior, jocurile obișnuite se tranformă în adevărate jocuri temerare, și anume în descoperirea cărților pe care nu avea voie să le citească. Copilul reține fascinația și puterea pe care o poate avea o carte, mai ales ca obiect, chiar dacă nu înțelege mare lucru din ea. Pe acest fond al interesului pentru cărți, mai apare, desigur, și frica de a nu fi descoperit cu ele, ceea ce-i oferă o stare de entuziasm.

Copilărie berlineză la 1900 este poate una dintre cele mai frumoase proze poetice din perioada modernistă, plină de mumăreli – și aici se impune să explic ce sunt mumărelile – sunt, așa cum afirmă băiețelul – deghizări de cuvinte. Mumărela (în germană mummerehlen) este așadar un cuvânt hibrid inventat de copil:

Am învățat din vreme să mă deghizez în cuvinte, care de fapt erau nori. (p 88)

Titlu: Copilărie berlineză la 1900 – ultima versiune

Autor: Walter Benjamin

Editura: Humanitas

Traducere din germană și note de Andrei Anastasescu

An apariție: 2010

Lasă un semn

comentarii

Autor articol: Elena Donea

Elena Donea
A terminat masteratul de Studii literare din București. Îi plac poezia, teoria literaturii, literatura comparată, pisicologia și flanările lungi prin București.