Crimă la un teatru

graffitiÎn cadrul primei ediții a Zilelor Teatrului Unteatru, între 29 iulie și 3 august, trupa BÉZNĂ Theatre London a prezentat în premieră la București spectacolul „CRIME”, de Nico Vaccari – un răspuns la „Crimă și pedeapsă” de F.M. Dostoievski.

Mathew WrenhamTrebuie să recunosc că am așteptat o lună spectacolul ăsta, am bătut un drum destul de lung să-l văd și m-am temut pe de o parte să nu fiu dezamăgită, pe de alta să nu fiu subiectivă, lăsându-mă influențată de părerea lui Andrew Haydon, a cărui recenzie am citit-o și tradus-o cu ceva timp în urmă, lucru care m-a făcut să iubesc piesa încă dinainte să o văd. Din fericire, nu numai că nu am fost dezamăgită, dar spectacolul s-a ridicat peste așteptările mele și da, Andrew are dreptate când spune că e genul de piesă de de care are cea mai mare nevoie Marea Britanie acum. Ba eu aș merge chiar mai departe și aș spune că este genul de piesă de care are cea mai mare nevoie întreaga lume.

Spectacolul se desfășoară într-un decor sărac, aproape inexistent, limitat la o scenă goală, murdară și o perdea de plastic pe care stă scris anunțul sec a ceea ce urmează să se întâmple: „În seara aceasta se va comite o crimă.” În scenă intră Milton Friedman (economist evreu-american, laureat al Premiului Nobel pentru Economie în 1976), interpretat excelent de către Oliver Longstaff. Ține un discurs despre capitalism, libertate și face o adevarată apologie a importanței și necesității pieței libere. Dacă la început discursul poate părea justificat, iar mare parte din audiență tinde să-l aprobe, pe parcurs realizezi cât de dur, cinic și ipocrit este de fapt. Realizezi că nu vorbește nici pe de parte despre libertate în adevăratul sens al cuvântului, ci despre libertatea corporațiilor – așa-zisul capitalism este de fapt corporatism. Iar când vine vorba de oameni, totul se rezumă la consumerism. Dacă nu-ți permiți să consumi, ești aruncat la marginea societății. Consumă sau ești consumat! Și spune toate astea cu zâmbetul pe buze, culminând prin a afirma că nu-și asumă responsabilitatea pentru creșterea criminalității. „În același timp în care criminalitatea crește, economia înflorește. ” Ăsta a fost pentru mine primul moment în care am simțit pericolul iminent al crimei. Am simțit atâta furie față Friedman, că pentru o secundă mi-a venit să mă ridic de pe scaun și să îi dau cu el în cap. Noroc că eram conștientă că e „doar” un spectacol și oricum, reușesc să îmi stăpânesc destul de bine pornirile violente.

Angel Lopez-Silva & Oliver LongstaffOdată cu terminarea discursului lui Friedman, în fața ochilor ți se perindă o serie de povești plasate la începutul anilor ’90, în Rusia post-comunistă, dar ar putea fi la fel de bine orice altă țară est-europeană, inclusiv România și costumele îți dau o imagine perfectă a zonei. Aici o să-mi permit să-l contrazic puțin pe Andrew Haydon, căruia costumele nu i s-au părut convingatore din punct de vedere psihologic. Eu le-am văzut cât se poate de convingătoare. Pâna și în ziua de azi, dacă mergi în Piața Rahovei sau Piața Sudului, o să vezi oameni îmbrăcați așa. O să vezi bluza de treining a Studentului, papucii de cauciuc, geaca de un verde țipator a Copilului etc.

Totul începe cu vise și speranțe de mai bine, dar iluzia libertății este rapid spulberată, atunci când Șomerul (Theo St.Claire), înglodat în datorii la mafie, își găsește soția violată, și ajuns la capătul disperării se aruncă în fața unei mașini, lăsându-și fiica și soția singure. Atunci când Studentul (Mathew Wernham) vinde absolut tot ce are pe aproape nimic, iar când nu mai are ce vinde și Bătrâna mamă (Angel Lopez-Silva) refuză să-i dea pantofii tatălui mort, o omoară pe Cămătăreasă (Theo St.Claire), din aceeași disperare. Și mai mult decât în oricare dintre celelalte povești, iluzia libertății este spulberată în cea mai atroce dintre ele, în care Mama singură (Oliver Longstaff) își prostituează propria fiică (Angel Lopez-Silva) pentru o mână de bani și mâncare.

Bineînțeles, nici o crimă nu este acceptabilă sau scuzabilă. Dar dacă am putut simți empatie față de student, umilit în mod constant de Cămătăreasă , față de mamă, care se îndoapă în timp ce privește cum fiica îi este violată, nu am simțit decât repulsie. De fapt, scena în sine îmi repugnă și am resimțit-o ca pe un pumn în stomac. Nu există dialog între personaje, totul este povestit de pe marginea scenei de către Mathew Wernham, pe un ton neutru, de parcă ar citi buletinul meteo dintr-un ziar. Clientul (Theo St.Claire) îi dă mamei o pungă de la McDonalds și niște bani, ea pornește cronometrul și se așează într-un colț să mănânce. Clientul își bagă degetele îmbrăcate într-un prezervativ în gura copilei și rămâne așa preț de câteva minute, timp în care nu mai auzi decât ticăitul cronometrului, horcăitul copilului și gemetele de satisfacție ale mamei care își umple burta.

Theo Green & Angel Lopez-SilvaFiecare actor interpretează câte un cântec cu care sunt întrerupte scenele din piesă. Fiecare cântec este cât se poate de strâns legat de personaj. Oliver Longstaff, în rolul Mamei singure, cântă „Feeling good” (Nina Simone) și mi-a plăcut la nebunie cum expresia de fericire de la începutul se transformă brusc la final în una de disperare mută și nici măcar nu mai termină cântecul, ultimul cuvânt rămânând undeva în aer: „And I’m feelin’…” Șomerul, Theo St.Claire cântă „Sixteen tones” (Ernie Ford). Nu, nu o cântă. O urlă ca un lup la lună, de-ți îngheață sângele-n vene. Studentul dă o notă cât se poate de personală melodiei „Everybody Knows” (Leonard Cohen), ăsta fiind poate și unul dintre motivele pentru care Mathew Wernham mi s-a părut cel mai sensibil actor din distribuție, iar Copilul, ras în cap (Angel Lopez-Silva apare în scenă fără perucă), cântă „Rape Me” (Nirvana) pe un ton grav, mai înfiorător decât melodia originală.

M-au încercat o grămadă de sentimente de-a lungul spectacolului. Am simțit furie, ură, milă, scârbă, revoltă, dar scopul principal al spectacolului nu este să te facă să simți, ci să gândești. Motiv pentru care distribuția este exclusiv masculină și ți se amintește în mod constnat faptul că nu sunt femei, ci niște actori bărbați care joacă rolurile unor femei (de exemplu, după ce o omoară pe Cămătăreasă, Studentul îi dă jos peruca să vadă dacă ține bani în ea). Este o revenire la matricea inițiatică a teatrului din Grecia antică și asta pentru a împiedica publicul să se implice în dramele personajelor (poate că din cauză că sunt femeie, sau din cauză că sunt mai sensibilă de fel, am trecut puțin de bariera impusă de regizor și au fost câteva momente în care am avut lacrimi în ochi). Pe de altă parte, publicul este implicat, provocat la dialog, i se pun întrebări. Este obligat să gândească. Se improvizează, iar spectacolul nu este niciodată la fel. De exemplu, Studentul cere aprobarea publicului după ce comite crima. Dacă nu i se răspunde, își continuă monologul, dar dacă i se răspunde, se trece la dialog. Într-una din seri, cineva din public i-a răspuns:

Oliver LongstaffOmul din public: „Erai deja mort, ești mort de 3-4 ani.”

Studentul: „Ce? Ce vrei să spui? De unde știi? Am făcut tot ce am putut să trăiesc, dar nu am reușit.”

Omul din public: „Înțeleg.”

Cum spuneam, CRIME te provoacă să gândești, pune o grămadă de întrebări, dar nu-ți da răspunsuri, nu dă verdicte. Și nu poți să nu te întrebi: nu este o crimă în sine să aduci oamenii în asemenea stadiu de degradare încât să fie capabili de crimă? Asta e lumea în care trăim? O lume în care ne vindem unii pe alții și suntem în stare să ne injunghem pe la spate pentru o bucată de pâine, în timp ce câțiva își permit să te cumpere cu țară cu tot și asta din banii de buzunar?

CRIME este o piesă politică cruntă, de un cinism feroce, care șochează, dar nu de dragul de a șoca, ci pentru că îți aruncă verde în față o realitate pe care mulți se feresc să o recunoască sau chiar să o vadă.

Lasă un semn

comentarii

Despre autor

Alexandra Mihalcea
Colaborator SB

Din 1991 a publicat poezie, proză scurtă şi articole în diverse reviste din ţară şi din străinătate şi pe site-uri literare. A debutat în anul 2006, cu volumul de poezie „Eva, Anno Domini 2005” (Curtea Veche Publishing) şi este prezentă în antologia „Ultima generaţie. Primul val” (Editura Muzeul Literaturii Române, 2005). Iubește chitara și pictează.

Număr articole publicate : 21