Un „eşec” sclipitor

Cică doi prieteni vizitează o expoziţie de artă contemporană şi se opresc în faţa unui tablou care conţine un amestec haotic de linii şi culori. La un moment dat, unul dintre ei întreabă:

– Ce e asta?

Celălalt se apleacă să citească titlul pânzei:

– Ar trebui să fie „Cowboy pe cal, pierzându-se-n zare”.
Dupa câteva momente de tăcere, primul şopteşte:
– Şi de ce nu este?

Adolescenţa mea a coincis cu o perioadă frenetic experimentalistă a mai tuturor artelor. În cele plastice apăruseră instalaţiile, sculpturile cinetice, îmi amintesc un fel de fagure transparent în interiorul căruia materia se scurgea lent dintr-o parte în alta. Dar cea mai puternică impresie mi-a lăsat-o Louise Nevelson, care compartimenta un cadru de lem şi în fiecare „căsuţă” era un alt joc de linii şi forme. În muzică, erau anii de vârf Pink Floyd, Emerson, Lake and Palmer, Frank Zappa – Mother of Inventions… Dar şi muzica simfonică se pusese la greu pe experimente. În plus, aveau loc primele ruperi de bariere între genuri. După ce Beatles cântase cu Orchestra Filarmonică Regală, la scurt timp cei de la Roşu şi Negru urcaseră pe scenă, în frac, alături de orchestra simfonică din Iaşi! Cât despre literatură, poezia era uneori desenată, oferindu-i-se valenţe grafice, după modelul mai vechi al lui Guillaume Appolinaire, în vreme ce romanele se străduiau să evadeze din schema clasică introducere-dezvoltare-conflict-etc., soluţia cea mai frecventă fiind amestecul planurilor temporare, iar proza scurtă tindea să fie ultra-scurtă. Nu pot să nu citez nemuritoarea fabulă a lui Puşi Dinulescu, „Boul şi Luminiţa”: Un bou s-a îndrăgostit de Luminiţa. Boul eram eu.

Cam pe-atunci se năştea textualismul, un curent litrerar – aţi observat că nu prea mai există azi curente artistice? – care, în esenţă, îşi propunea să exploateze la maximum valenţele textului în sine, dincolo de povestea pe care acesta o spune. Asta înseamnă de pildă că autorul se bagă în vorbă cu cititorul, peste capetele personajelor – lucru care se practica, de altfel, uneori, cu mult înainte; scriitorul ne consultă cum să scrie mai departe; ne oferă variante de continuare şi variante de final; se răzgândeşte, abanondează o linie epică şi-o ia pe altă parte de la o răscruce anterioară; ne pune la grea încercare, decupând fragmente din poveste şi plasându-le în alte locuri din text decât cele coresponzătoare ordinii (crono)logice; în romane precum „Lumea văzută de Garp”, cartea „de bază” şi cartea din carte (precum filmul din film) se amestecă atât de tare încât la un moment dat nu mai ştii pe ce palier te afli.

De ce să faci toate astea? Din cel puţin două motive: 1. Pentru că fluxul gândirii nu e liniar; 2. Pentru că dacă toţi pictorii lumii, din toate timpurile, ar fi pictat ca Rafael, muzeele şi expoziţiile lumii ar fi fost cumplit de plictistitoare.

Un reprezentant strălucit al textualismului românesc a fost Mircea Nedelciu, scriitor excepţional şi o minte sclipitoare. Am avut privilegiul să-l cunosc. A fost una dintre marile întâlniri ale vieţii mele. Când s-a stins, la numai 48 de ani, avea în plan pasul următor al textualismului: o carte-joc. Imaginaţi-vă un „Monopoly” în care miza nu sunt banii, acţiunile, proprietăţile imobiliare şi industriale, ci structura cărţii. Cititorul devine co-autor. Cartea se scrie în funcţie de cum merge jocul. Aşa cum se scrie povestea din filmul „Jumanji”! N-a mai apucat, şi nici n-a făcut nimeni în lume, până acum, o asemenea carte.

Nu de mult, am aflat siderat, dintr-o sursă autorizată, că Mircea Nedelciu ar fi un eşec. Eu nu sunt o voce nici pe departe atât de autorizată, dar afirm fără să ezit că nimic din ceea ce există azi în proza românească n-ar fi fost la fel dacă Mircea Nedelciu nu trecea pe-aici; mai mult, dacă ar fi rămas între noi, literatura română contemporană ar fi fost cu mult mai proaspătă, mai deşteaptă, mai puţin confuză, mai clar conturată, mai inspirată, mai departe de tendinţa de-a bate câmpii.

Dar, la naiba!, nu trebuie să mă credeţi pe mine. Căutaţi-i cărţile şi citiţi-le. La urma urmei, părerea dv. e singura care contează.

 

O zi bună vă urează

Tudor Călin Zarojanu

Lasă un semn

comentarii

Autor articol: TC Zarojanu

TC Zarojanu
a studiat Matematică-informatică la Universitatea București. A fost îndrăgostit de lectură și a devenit scriitor, jurnalist, producător și realizator de emisiuni culturale.

Comentarii

  1. Zi frumoasă să aveți și dvs.

    Există un curent literar, dacă-mi permiteți să vă contrazic.
    Nu mai frecventez cercurile literare, îmi este aproape imposibil să ajung la ele – distanța și timpul. Dar la cele care am asistat, mi-au lăsat un gust dulce-amar: literatură slab calitativă, coordonatorii caută să se promoveze pe sine, mai mult decât scriitura altora, iar bârfele de la sfârșitul ceneaclului sunt inevitabile. Nu dau nume, pentru că nu asta contează. Cam toate sunt la fel…

    Spuneam de curentul literar, da, există: între două sau mai multe cercuri care se învârt în jurul propriei axe, se iscă acest curent. Este bazat pe ranchiună și diletantism, are ca scop atragerea în „gașcă” a adepților cu aplecare spre literatură și pe inexistența unui reper ferm în mintea „practicanților”: bunul simț. Iar asta stă la baza oricărui act artistic, ca simț artistic, zic.

    on-topic: Recomand, Femeia în roșu, scris în colaborare cu Adriana Babeți și Mircea Mihăieș (parcă ed. Polirom).

    Bun articol, șapo! 🙂

    1. Dorina, cred că e o greșeală să generalizezi. E drept, se practică un soi de fudulie prin anumite „găști”, dar nu toate cercurile literare funcționează pe acest șablon. Sorry!, dar nu-s de acord. Cele bune!

    2. Sigur că nu trebuie generalizat, mai ales că există şi cercuri literare ne-Capitaliste, ca să zic aşa. Multe lucruri frumoase se întâmplă în provincie, mai vii şi mai sincere decât în Bucureşti.
      Dar ceva-ceva e adevărat în ce spune Dorina…
      Pe de altă parte, scriitorul are o singură datorie: să scrie. Eu, ca absolvent de Matematică, am fost şi am rămas un outsider, dar recunosc că nici nu m-am înghesuit să frecventez cenaclurile şi terasele… Am scris ce simţeam nevoia să scriu, am publicat ce-am putut să public şi mi-am văzut de treabă.
      Înainte era mult mai greu: dacă nu reuşeai să te strecori într-un cenaclu, în anturajul unui critic, în graţiile unei edituri sau măcar ale unui aparţinător de Poşta redacţiei la revistele culturale – riscai să nu ai niciodată vreun feedback de la cineva.
      Acum, slavă Domnului, nu mai e cazul: dacă nu reuşeşti altfel, îţi pui textele pe net şi sigur vei avea măcar câţiva cititori şi comentatori.

      Mulţumesc pentru aprecieri,
      Călin