Foarte multă vreme am fugit de proza scurtă şi niciodată n-am ştiut să explic exact de ce. Apoi, am dat de povestirile lui Julio Cortázar. Şi reticenţa mea faţă de genul amintit a început să dea înapoi. După care, mi-a căzut în mână Roberto Bolaño. Şi m-a cucerit din prima. Convorbiri telefonice se numeşte volumul în cauză.
Cu toate că la noi s-au tradus întâi unele romane ale lui Roberto Bolaño şi cu toate că prefer romanul şi nu proza scurtă, eu m-am apropiat de el abia când a apărut acest volum de… proză scurtă. Explicaţia e una care ţine de preferinţele mele mai mult sau mai puţin ciudate, mai mult sau mai puţin logice: nu-mi plac romanele subţirele. Subţirele la propriu, scrise în pagini puţine. Habar n-am de ce. Sau poate că am, dar îmi vine greu să explic. Foarte rar pun mâna pe un astfel de roman.
Revenind: cine este Roberto Bolaño? Foarte pe scurt, un chilian plimbat prin mai multe ţări, un răzvrătit, un nonconformist, un boem apreciat şi publicat mai mult postum. Scrie întâi poezie şi abia după ce rătăceşte prin lume, are tot felul de aventuri, inclusiv politice, şi se stabileşte în Spania abandonează poezia şi începe să scrie proză. Şi îi iese extraordinar de bine, atât de bine că, între timp, a devenit un nume oarecum venerat în lumea literară internaţională.
Povestirile lui trimit destul de mult la lumea literară şi la cei care o populează, dar şi la bucăţi de viaţă pe lângă care noi, cititorii, altfel am trece fără să le observăm. Totuşi, nu subiectele povestirilor lui îmi plac cel mai mult, ci stilul în care scrie. Are în condei o siguranţă care mereu m-a fascinat când am întâlnit-o. Şi mi s-a întâmplat să dau de ea doar de câteva ori. Un stil care nu poate fi explicat, nu poate fi pus în cuvinte, cum spuneam, o siguranţă pe care doar o simţi, realmente o simţi. Spune exact ce vrea, cum vrea, în câte cuvinte trebuie. Fără derapaje, fără detalii inutile, extraordinar de precis. Şi, cu toate că subiectele lui nu sunt vesele, dimpotrivă, nu rămâi cu un gust amar după ele, nu te deprimă. Pentru că Roberto Bolaño reuşeşte cumva să te ţină la suprafaţă, nu te lasă să aluneci şi să te cufunzi în tot felul de anxietăţi.
În plus, el nu face parte din „gaşca” de scriitori sud-americani adunaţi sub eticheta deja uzată a realismului magic. Nici măcar nu are teme comune cu ei. Scrisul lui are originalitate. La fel şi subiectele. Îmbină ficţiunea cu autobiografia, realul cu fantezia, împrumută câte ceva şi de la proza poliţistă, dar şi de la cea meditativă. O temă care iese în relief în acest volum este cea a exilului, a singurătăţii celui care ajunge să trăiască într-un alt spaţiu decât cel unde s-a născut, senzaţia de înstrăinare de care nu scapă, incapacitatea de a se integra, de a simţi că aparţine acelui spaţiu cultural.
Nu pot să spun foarte exact care povestire mi-a plăcut cel mai mult. Înclin spre cea din deschidere, Sensini, dar mai e şi Viermele, mai e şi Clara, şi Zăpada… Trebuie citite toate.
Autor: Roberto Bolaño
Editura: Leda
Anul apariţiei: 2011
Număr de pagini: 224
ISBN: 978-973-102-360-1
Preţ: 39,90