Noi, cei care urâm

Îmi amintesc că eram prin anul I de facultate, îmi târam viaţa atunci cam cum o fac şi acum, fără obiective majore, fără decepţii ori depresii, în general fără motivaţii care ar fi putut duce la cele enumerate mai sus. Un prieten îmi găsise rapid o slujbă bună, un fel de part-time care nu necesita aproape nici un fel de efort, un program flexibil care se putea transforma lejer în zero prezenţă – o chestie care mi-a întărit părerea excelentă pe care o aveam despre mine. Câştigam bani nefăcând nimic într-un cabinet(?) de arheologie – cioburi şi pietre de prin neolitic, cred, aveau nevoie să fie curăţate şi aşezate într-o oarecare ordine – treaba asta nu dura mai mult de 3 ore pe săptămână, în săptămânile grele. Mai târziu, pe la sfârşitul verii, am făcut câteva excursii pe situl de la Chitila, unde mai stăteam de vorbă cu nişte colegi, mai beam o bere, mai săpam un dreptunghi, mai adunam un cui ruginit. Nu m-am dat niciodată în vânt după arheologie.

Metroul ne ducea până aproape de Piaţa Chibrit, de unde luam un cincisuteşiceva vreo 400 de staţii (pentru că fiecare ţigan din autobuz trebuia lăsat fix în faţa porţii, altfel ieşea scandal), apoi mergeam pe jos până pe terenul ăla plat şi secetos pe care nişte oameni trăiseră acum vreo trei mii de ani.

Vasile Boroneanţ era profesorul care ne angajase şi care ne coordona, un bătrânel de peste 80 de ani, cu diabet şi zâmbet etern, pe care eu şi amicul meu am avut grijă să-l dezamăgim constant. Vocea lui stinsă ţinea discursuri clare, fără derapaje dramatice şi fără reproşuri. În faţa mea de (încă) adolescent idiot, care avea impresia că le ştie pe toate şi care înjura tot ce mişcă, Vasie Boroneanţ rămânea calm, explica zâmbind şi trecea mai departe. Avea un regim alimentar strict şi o soţie care îi amintea zilnic asta, le telefon. Câteodată, ora de masă îl prindea în autobuzul ăla jegos şi-atunci întindea un şerveţel în spate. Chestia asta ni s-a părut amuzantă în primele dăţi, apoi ne-am obişnuit.

Vasile Boroneanţ a fost deţinut politic în timpul epurărilor din perioada Dej.        Zece ani în închisori din care numai super-optimiştii mai sperau că o să iasă vreodată, zece ani povestiţi nouă, zâmbind, într-un fel în care bunicii ori părinţii noştri n-au fost capabili să o facă. Şi era cam aşa: întuneric, frig, umezeală, foame, torturi mai mici sau mai mari, apă caldă pe post de supă şi intestine nespălate de oaie servite la cină, gardieni analfabeţi pedepsind vârtos elementele deviaţioniste. Pe lângă el oamenii plângeau, se îmbolnăveau, mureau. Alţii adormeau şi o luau de la capăt.

Nu îmi amintesc vreo urmă de reproş adresat cuiva în vorbele lui, îmi amintesc, în schimb, reproşurile mele adresate tuturor şi calmitatea cu care el găsea ceva pozitiv în orice situaţie. Mereu calm, cu zâmbetul pe buze, dovedea în fiecare secundă că viaţa e mai mult decât orice o să îmi pot imagina eu vreodată că e. Şi nici nu cred că se putea altfel, cum ai fi putut să treci prin iad, dacă nu zâmbind şi iertând? Şi nu e patetism aici, nu e un căcat de poveste de iubire!

N-am învăţat nimic de la el. În jurul meu e plin de curve şi javre, profitori emoţionali care te seacă de tot ce e frumos. În fiecare dimineaţă mă trezesc cu senzaţia asta. Pe un drum paralel, Vasile Boroneanţ a ieşit din lagăr cu zâmbetul pe buze. Iar viaţa lui e mult mai frumoasă decât a mea.

 

Lasă un semn

comentarii

Despre autor

Număr articole publicate : 5