Mărturisesc spășit și cu o urmă de vinovăție că n-am fost pasionată de literatura română contemporană, prin urmare, n-am încurajat-o. Mi se părea că n-am niciun motiv să fac asta. Preferam toate națiile de scriitori, dar nu români (mă refer la literatura română contemporană, reiterez ideea). Nu pricepeam ce vrea să zică poezia nouă și tânără, nu știam de ce ni se bagă pe gât diverse chestii de citit pe budă, în liceu fiind, nu pricepeam nimic din termenul de poezie / literatură nouă. Credeam chiar agasantă obsesia aceea care prinsese viață pe toate paginile internautice și în toate sufletele doritoare de scris. Până când m-a lovit direct în moalele capului. M-am interesat de X, Y, Z, am citit cărțile lor, i-am văzut în cadrul lansărilor. În tot acest timp i-am admirat. Și parcă le și înțelegeam arta.
Apoi n-am mai comentat.
Ca să continui în aceeași notă rușinată de smerenie, vă spun că n-auzisem de Lucia Verona. Nu că dumneaei ar fi cumva, pur și simplu numele îmi era străin. Am primit cartea cadou și apoi am descoperit-o, încet, progresiv și cu acalmia unei mașini de scris, pe acea Lucia Verona.
Labirint obligatoriu reprezintă un mod de a scrie cum se scrie o carte. Deși pare cumva pueril la început, având senzația că e un fel de jurnal scris în nopțile singurătății, Labirintul Luciei Verona e un glob colorat care cade, din când în când, fără să se spargă; în cădere, culorile se amstecă în fel și chip. Singurătatea, ce-i drept, e unul dintre personajele principale, pe lângă ideea iubirii și viforul nostalgic al unei vieți depășite de razele soarelui. Mi s-a părut a fi o carte calmă scrisă tehnic și cu o siguranță care frizează acea dibăcie scriitoricească pe care o au doar cei care și-au transcris pe foi întreaga viață mundană și jumătate din cea intrauterină. Cumva, am regăsit printre paginile scriitoarei frânturi din Ileana Vulpescu, dar asta este doar părerea mea. Încercările de a scrie un roman determină apariția romanului în sine; de altfel, exercițiul pare a fi practicabil în cazul în care stăm în fața laptopului cu Word-ul deschis și fără s-avem vreo idee despre ce am putea scrie. Romanul trasează schițele unei existențe legate de sfârșitul unei căsnicii, de trecerea iminente a timpului, de singurătatea unei femei închise în sine ca într-un glob de cristal colorat. Eul narativ scrie, scrie, își imaginează, aspiră, exprimă și se cufundă în multitudinea de stări generate de ciclicitatea vieții.
Romanul se scrie în roman, cum s-ar zice, iar Lucia Verona a reușit să implementeze această idee drept motto pentru cei care încă visează și așteaptă la momentul debutului.
De aceea, când l-a lovit nenorocirea, nu mi-a venit să cred. Moartea lui am priceput-o greu, mi se părea imposibilă, aproape un act de trădare. Un dublu act de trădare. Trădarea mea pentru că atunci când era bolnav n-am înțeles că trebuia să stau mai mult cu el, n-am vrut să cred că va muri. Și trădarea lui pentru că m-a părăsit, pentru că m-a lăsat fără dragostea lui.
Așa că azi nu mai pot fi ca acum zece ani. Atunci scriam din imaginație, inventam personaje și situații, dar mă țineam la distanță de ele, aveam grijă să nu mă implic, de fapt credeam că n-am ce spune despre mine, eram prea fericită. Acum scriu mult despre mine, m-am descoperit, m-am reinventat, experiența nefericirii s-a adăugat experienței fericirii. Egal eu, cea de acum. Pe-atunci citeam mult, cărți importante, citeam ca un profesionist, cu creionul în mână, luam notițe, caietul de acum zece ani e plin și ce bine-mi pică până acum, când nu mai citesc decât ziare și știri ale agențiilor de presă.
Autor: Lucia Verona
Editura: Tritonic
ISBN: 978-606-92290-9-5
Nr. pagini: 195
An apariție: 2010
Preț: 25 lei