S-a cam dus cheful de muncă al tuturor (se simte în tumultul de pe Facebook și în agitația de la birou, unde îmi zboară pe la urechi ”concediu”, ”vacanță”, ”voucher” și nelipsita Bulgarie). Nici pe mine nu mă prea trage ața să muncesc de când mi se lichefiază creierul la 40 de grade, iar acum (n.ed, vineri, pe la prânz), când vă scriu, pe hol zac aruncate bagajele pentru Vama Veche, în care se odihnesc titlurile alese pentru lenevie pe plajă. În curând, mă voi scălda în lene, pe un colț de nisip, desculță (aștept tot anul momentul în care este acceptabil din punct de vedere social să umblu desculță pe afară, ca în copilărie) și voi sorbi din ceva în curs de topire, cu nasul într-o carte bună.
Că veni vorba despre cărți, dintre toate formele și registrele, lecturile de vacanță, de călătorie, de lene (spuneți-le cum vreți) sunt cele mai predispuse alegerilor subiective: fantasy, blamatele titluri din seria chick lit, polițistele (în continuare, în vogă pentru momentele de uitare de sine), chiar și cărțile despre cum să ai succes în viaţă (care mi se par atât de pompoase și goale, încât mă încăpățânez să nu le văd rostul). Curajoșii pot fi văzuți pe plajă cu câte un tom gros, pe care probabil de ceva vreme își promit că îl vor citi, doar nu poți trece prin viață fără ruși, fără Camus sau Kafka. Le admir perseverența, dar mă tot întreb în ce măsură reușesc să digere un Kafka, între două plonjări în mare, un pepene cu înghețată și o bere.
Mi-am făcut un inventar mental al ultimelor două veri de escapade la mare și am descoperit că rucsacul meu de vacanță are o predilecție pentru scriitoare românce: în ultimii doi ani, m-am îndreptat instinctiv către Gabriela Adameșteanu, Nora Iuga, Ioana Pârvulescu, Doina Ruști, Ileana Vulpescu. M-am sucit și răsucit încercând să înțeleg mecanismul care m-a determinat să fac taman aceste alegeri literare pentru momentele mele de răgaz și am realizat, într-un final, că elementul comun este eleganţa cu care îmi hrănesc poftele de voyeur. Analogia este destul de simplă: aşa cum plaja este locul în care expunerea intimităţii este acceptabilă din punct de vedere social, ficţiunea este mediul în care privitul pasiv în vieţile oamenilor este acceptabil din punct de vedere moral. În „Dimineaţa pierdută” (Gabriela Adameşteanu), „Pe apa sâmbetei” (Ileana Vulpescu) sau „Lizoanca la 11 ani” (Doina Ruşti), personajele se perindă într-un spaţiu amplu, pe un fundal social construit cu minuţiozitate (esenţial pentru comportamentul personajelor), angrenaţi în relaţii directe, palpabile şi în relaţii invizibile, împletite ca nişte fire subţiri de mătase. În cazul textelor de acest gen, în care autoarea alternează între perspectiva unui personaj şi a altuia, aproape că nu există personaje negative, ci doar oameni ale căror poveşti şi experienţe vor stârni, cel puţin pentru câteva clipe, înţelegerea cititorului. Romanele acestor autoare nu sunt romane ale personajelor pozitive şi negative, în care binele învinge, ci romane piese-de-puzzle, într-un ansamblu care construieşte imaginea macro a unor vremuri (perioada comunistă, în cazul Gabrielei Adameşteanu şi al Ilenei Vulpescu, demenţa postdecembristă a mass media, în volumul Doinei Ruşti), răsfrântă la nivel micro asupra vieţilor unor indivizi care supravieţuiesc după propriile puteri de înţelegere şi adaptare.
Cea mai bună formă de evadare din propria viaţă este o plimbare de plăcere prin vieţile altora, chiar şi atunci când imaginaţia trebuie să reconstruiască vremuri pe care experienţa nu le poate reconstrui. Am povestit şi în alte articole despre slăbiciunea mea pentru delicateţea cu care Ioana Pârvulescu se plimbă pe străzile secolului trecut, printre oameni îmbrăcaţi cu gust, clădiri cu stiluri arhitecturale specifice unor vremuri percepute post-comunism ca fiind mai bune. Am întâmpinat cu bucurie trecerea la proză a autoarei şi, după „Viaţa începe vineri”, în vara asta îmi voi face culcuş într-un colţ de umbră, sub o umbrelă de paie, cu ultimul volum de proză semnat Ioana Pârvulescu, „Viitorul începe luni”.
Am lăsat „Sexagenara şi tânărul” (Nora Iuga) la urmă, pentru că are o semnificaţie specială, fiind un roman al confesiunii de budoar, o autoficţiune aparte. „Sexagenara şi tânărul” deschide o fereastră largă către spaţiul intim şi oferă, fără vulgaritate, varii detalii de context, de sensibilitate sufletească şi subtilităţi psihologice pe care, iertată-mi fie subiectivitatea, doar o femeie le poate revela astfel. Alex. Ştefănescu pune punctul pe i, în ceea ce priveşte voyerismul literar sus-pomenit: „Subiectul ales de Nora Iuga ne provoacă, dându-ne sentimentul încălcării unui tabu (ca subiectul romanului «Lolita» a lui Nabokov), şi trezeşte în noi acea indiscreţie insaţiabilă pe care ne străduim să o ascundem în viaţa de zi cu zi.” Cu Nora Iuga am petrecut nişte zile de dulce lenevie, mi-am lăsat deoparte micile şi marile frecuşuri cotidiene şi am evadat în viaţa altcuiva. Excelentă psihoterapie!
Cititul de vacanţă mi-e drag pentru că e nepretenţios şi tolerant, îmi iartă scăpările sentimentale şi mă felicită pentru alegerile înţelepte. Mă aşteaptă cuminte în geantă, pregătit să se integreze fără efort în orice tabiet fixist de vacanţă.
A.
P.s. Am tras cu ochiul pe plajă, în Vama Veche (o misiune dificilă pentru mine, dat fiind că sunt cât se poate de mioapă) şi am văzut aşa: Idiotul (Dostoievski), Concert în memoria unui înger (Eric-Emmanuel Schimtt), L-am servit pe regele Angliei (Bohumil Habral), Marele Gatsby (Francis Scott Fitzgerald), Moartea unui comis voiajor (Arthur Miller), Băieţi de gaşcă (Dan Lungu) şi Să te ţii alergătură (Dave Eggers). Vama a primit o bilă albă din partea mea pentru zecile de nasuri cufundate între file, pe care le-am văzut de-a lungul plajei.