De vorbă cu Diana Iepure, despre poezie, Nora Iuga și arta ca spectacol

dimineața în metrou

femei în trecere, femei trecute
pungi sub ochi
feţe obosite
tot mai lăsate, tot mai resemnate
şi fete tinere, zvelte corporatiste
cizme 39
pe picior mărimea 37
în toate mall-urile e super mega discount


lângă mine o fată delicată cu nasul puțin coroiat
citește absorbită dintr-un kindle
din câte îmi dau seama, beletristică
ea cască brusc și dintr-odată
un iz înțepător de usturoi mă învăluie
apoi, fata închide gura și
devine iar gingașă și minunată

 

SB: În ce măsură se poate vorbi de o influență a spațiului în scriitura ta?

Păi, cred că are o importanță covârșitoare pentru cei mai mulți dintre noi. Contează mult locul în care te-ai format, cărțile pe care le-ai citit, oamenii cu care ai comunicat, profesorii pe care i-ai avut, prietenii și mai puțin prietenii cu care ai crescut. Toate acestea contribuie la formarea ta și îți stabilesc unghiul din care privești lumea. Spațiul meu este unul complex, cu victorii și eșecuri ce au lăsat urme de tot felul, destul de dureroase, uneori. Când vorbim despre poeți, întâmplările nefericite sunt cele care îi marchează și îi determină să scrie într-un anumit fel. Dar, dincolo de asta, un scriitor poate sta închis într-o camera, într-o lume a lui, una pe care și-o creează singur, bazându-se pe experiențele trăite sau, pur și simplu, imaginate.

SB: Un copil ajunge să își petreacă timpul la fel de mult cu părinții cât și-l petrece și cu profesorii, la școală. Cum era relația ta cu profesorii?

Eu sunt un copil de profesori și am avut o copilărie traumatizantă din acest punct de vedere. Am crescut într-un sat de vreo 4000 de locuitori. Era o comunitate închegată unde toți se cunoșteau unii cu alții, își dădeau binețe pe stradă, sărbătoreau împreună și își jeleau împreună morții. Satul avea, bineînțeles, un liceu sau, mai bine zis, o școală de cultură generală, așa i se spunea la noi, în URSS, liceului. Tatăl meu era directorul școlii, iar mama era diriginta clasei mele. În consecință, colegii (cei mai mulți dintre ei) au încercât să stea cât mai departe de fata dirigintei și a directorului. Cred că a fost nedrept față de mine, chiar dacă, probabil, acești colegi aveau toate motivele să o facă. Așadar, m-au izolat/ostracizat, nedorind să știe diriginta lor, respectiv mama mea, care este viața lor extrașcolară. Eram și în acele vremuri o ființă destul de sensibilă, dar sociabilă, așa că am suferit îngrozitor.

Viața mea a început cu adevărat la facultate, unde m-am simțit ca într-un rai al prietenilor, pentru că din prima zi m-am împrietenit cu toate fetele din cameră, cu care țin legătura și acum. M-am simțit foarte fericită că se terminase coșmarul cu școala, unde oamenii se fereau de mine și am început să leg prietenii și să mă simt, din acest punct de vedere, împlinită.

SB: Crezi că perioada de izolare ți-a influențat poezia?

Probabil, am și poeme care se referă fix la perioada aia, dar și fără acele poeme, influența se resimte oricum. Au fost niște frustrări, niște dureri de copil care nu prea înțelegea de ce i se întâmplă asta. În plus, mă simțeam nedreptățită, mai ales că nici nu mi-ar fi trecut prin cap să-mi trădez colegii. În fine, nu știu cum, dar întâmplările alea despre care probabil că voi scrie vreo proză, zac și azi în mine și nu-mi dau pace.

SB: Se poate să vrei să comunici acum prin ce nu ai putut atunci?

Nu. Comunicarea de atunci nu am cum să o mai compensez. Acum am alt gen de comunicare: discuțiile cu copiii mei, cu familia, discuțiile despre literatură, discuțiile cu prietenii. Niciodată nu m-am gândit să suplinesc prin o lipsă de comunicare din vremuri demult apuse.

SB: Mi s-a părut foarte frumos ce a scris în prefața volumului ,,O sută cinci zeci de mii de peluze”, și anume că toate lucrurile bune sunt trei, iar tu ești una dintre ele.

Da, eu m-am bucurat de simpatia Norei Iuga, cu care am fost vecină și ne vizitam, ne citeam poeme, vorbeam despre literatură. Faptul că ea a discutat mereu poezia cu mine, m-a încurajat și m-a promovat m-a făcut să mă simt bine și să am încredere în ceea ce fac, într-o perioadă în care nu eram atât de sigură că poeziile mele merită băgate în seamă.

SB: Ce sfaturi dădea un mentor ca ea? Cum te făcea să fii mai sigură pe tine?

Faptul că îmi spunea punctual ce îi plăce îmi dădea foarte mult curaj și mă făcea să îmi dau seama că nu trebuie să am temeri atât de mari.

SB: Toate ca toate, dar cum se lua de tine? Nu poate fi mereu perfect și frumos.

Da, mai zicea și ce nu i se părea adecvat, dar nu punea accentul pe asta. Spunea într-un fel în care să nu-ți lezeze cumva orgoliul. „Eh, aici nu prea îmi place!” și, apoi, trecea mai departe. Dar îmi era destul pentru a-mi da seama unde nu e bine.

SB: De câte ori ai un mentor sau asculți cu interes ce spune un om pe care îl apreciezi, îți poate spune foarte multe lucruri, dar există un moment când cu o propoziție îți activează ceva în minte și te ajută să-ți schimbi traiectoria, fără ca el să știe ce a provocat replica respectivă în tine. 

Of, da! Simplul fapt că Nora a acceptat să discute în repetate rânduri cu mine, să stea ore în șir cu mine, asta mi-a dat încredere. Nu cred că o persoană ca ea și-ar fi pierdut timpul cu mine, dacă aș fi fost un om fără pic de talent. În perioada respectivă, ea era foarte curtată de poeți, toată lumea voia să fie în preajma ei și să o audă, pentru că este și a fost un om spectaculos și generos.

Ce vreau să zic, de fapt, este că cele mai drastice lucruri ni le spunem acum, în familie. Lucrarea la sânge, pe text, se face acasă, când toată lumea e deschisă și încurajată să spună tot ce nu îi place și să o spună fiecare cu duritatea maximă de care e capabil.

SB: Asta aduce, într-adevăr, echilibrul. Și obiectivitatea.

E foarte important să accepți sau să încerci să înțelegi observațiile făcute de oamenii la care ții, oameni care înțeleg literatura. Pe de altă parte, e bine să fii și tu sigur pe tine și să știi că ceea ce scrii, te reprezintă. Să nu le dai tuturor dreptate, doar pentru că știi că sunt buni în domeniul respectiv. Aici deja depinde totul de propria intuiție și de o stare de moment.

SB: Dacă ar fi să te gândești la poezia europeană, cum te raportezi la ea? Pe rețelele sociale au luat amploare mișcări în direcția poeziei și se vorbește foarte mult de Instapoetry, poezia publicată pe Instagram, care concentrează practic un mesaj, în versuri. 

Eu citesc poezie pe Internet, citesc poezie rusă contemporană. Cu niște ani în urmă am găsit poemele unei poete din Belarus, Valzhyna Mort, poeme în care m-am regăsit. Acum, ea trăiește în America și scrie atât poeme în engleză, cât și în bielorusă. De câte ori citeam un poem, mă simțeam de parcă le-aș fi scris eu.

E adevărat că acum e foarte la modă spectacolul. Un poet care poate face spectacol va atrage întotdeauna publicul și îl va face să rămână acolo. Și ce-i drept, în ziua de azi, e foarte greu să captezi pentru mult timp atenția cuiva. Dar depinde foarte mult și de natura omului. Nu poți fi destul de spectaculos, dacă ești timid. Nu poți urca pe scenă să faci piruete, dacă ești un om retras.

SB: Tu unde te-ai încadra?

Mmm, nu știu ce să zic. Nu cred că sunt o timidă neapărat. Mi-a plăcut de mică spectacolul, organizam mereu câte unul în familie. Pe lângă asta, participam la concursuri de mică și îmi plăcea să fiu pe scenă. Și acum, dacă sunt sigură că poemele mele sunt bune de scos în scenă, mă simt minunat. Dar nu toate poemele pot fi citite pe scenă. Sunt poeme cu care e necesar să stai doar tu, să le citești în liniște.

Poeții ar trebui să își aleagă foarte bine poemele pe care vor să le citească de pe o scenă, pentru că trebuie mereu să ții cont de ora, starea și momentul în care se citește poezie. Sunt foarte mulți factori care contribuie la cum ești perceput de către public, în sală.

SB: Dacă te gândești ce amploare a luat poezia acum, prin intermediul evenimentelor culturale, cum crezi că se raportează generațiile mai tinere la poezie? Vin din ce în ce mai mulți să asculte, dar poemele sunt ca un iceberg. Le asculți, dar nu știu dacă le poți recepta atât de mult în detaliu.

Probabil poți intra în detaliu, dacă ai în spate niște lecturi. Aici, la Iași, m-am bucurat să întâlnesc și să văd profesori care chiar îi învață pe elevii lor ce și cum să citească, îi ajută să înțeleagă. Pentru că altfel stau lucrurile, când ai un profesor pasionat, care citește mult și care cunoaște foarte bine poezia contemporană. Atunci te poți numi și tu un elev fericit. Te poți considera salvat și norocos, dacă te îndrumă oameni, cum sunt profesorul de limba şi literatura română Gheorghe Cîrstian, de la Suceava, prof. Emil Munteanu și prof. dr. Nicoleta Munteanu, coordonatorii proiectului ALECART, de la Iași, profesori pe care i-am întâlnit, alături de elevi, aici, la . Niște profesori buni te ajută să arzi etape și să ajungi mai ușor la miez.

SB: Ce crezi, e poezia văzută ca un hobby sau ca ceva serios?

Și un hobby poate fi foarte serios. Pentru unii, poezia e un hobby, pentru alții, e meserie. Pentru cei mai buni dintre noi, e și una, și alta. Din păcate, din poezie nu se poate trăi și nu doar la noi, ci și prin alte părți. În România, după cum știți, se scot tiraje foarte mici, de 300-600 de cărți. Poate doar cei mai cunoscuți să scoată în tiraje de 700-1000. Mai știu eu, 2000 de exemplare. Deci, cum să trăiești din asta? Foarte rar se practică lecturile de poezie cu bilet de intrare, iar dacă se practică, puțini oameni sunt dispuși să plătească un bilet pentru o seară de poezie. În clipa în care publicul va fi destul de educat și va avea meserii bine plătite, probabil se va putea trăi din poezie. Dar eu nu voi prinde acele vremuri.


s-a născut în 1970 la Chișinău. A absolvit Facultatea de Istorie a Universității de Stat din Moldova. A debutat cu volumul de poezie Liliuța (Editura Vinea, 2004). În 2011, la Casa de Pariuri Literare, i-a apărut volumul O sută cinci zeci de mii de peluze, care a obținut premiul ,,Republica” la Salonul Internațional al Cărții de la Chișinău (2012). Publică în revistele de cultură din România și Republica Moldova și traduce din scriitori ruși contemporani, dar și din clasici ai literaturii ruse.


Lasă un semn

comentarii

Autor articol: Antonia Ispas

Antonia Ispas
Iubitoare de cultură nord-europeană, pasionată de literatură și cinema, masterandă la SCILL- Germanistik, lector în tabere educaționale, Antonia este o visătoare care călătorește prin Europa cu aparatul foto de gât: „ce-i pe film, e un film”.