Răsfoind „Homeric”, noul roman semnat de Doina Ruști [fragment] și [interviu]

Cînd din Pădurea Cotroceni răbufnesc aburii parfumați ai altei lumi, ceva teribil și străvechi pătrunde în casele bucureștenilor. Prin Gorgani, începe să bîntuie o stafie, iar oamenii dispar, unul cîte unul, printre dispăruți numărîndu-se și o celebră ghicitoare, de care se leagă existențele multora. În nopțile întunecate o trăsură roșie străbate străzile, scormonind fricile ancestrale ale orașului. Iar, așa cum se întîmplă în vremuri fragile, un bărbat și o femeie se îndrăgostesc nebunește.

„Un răsfăț al simțurilor și un desfrîu al fabulosului într-o carte a pasiunilor damnate și al farmecelor fatale.” (Paul Cernat)

„Romanul pornește de la o aspirație erotică, de la acel timp, de fapt, cînd nu știi încă ce-ți dorești, în schimb știi cu certitudine că vrei să ai, să strîngi, cu un fel de lăcomie jenantă, aripioarele atît de fragile ale altei ființe, pe care nici măcar n-o cunoști. De aici pînă la teritoriul mistic, în care trăiesc monștrii, zînele și spiridușii nu mai este decît un pas. Iar Homeric este povestea acestui pas.” ()


  • Ai scris un roman cu multe ascunzișuri, atât de construcție cât și epice. Așa că mi-am propus să vorbim despre ascunzișuri și mistere. Unde se ascund eroii din Homeric?

: Când ești urmărit și reușești să te adăpostești într-o casă, există câteva ascunzișuri clasice: în dulap, sub pat sau după ușă. Cu toate că acesta din urmă pare un loc nesigur, până la urmă îți dă cele mai mari șanse. În primul rând că urmăritorul nu poate crede că ești atât de tâmpit încât să te ascunzi după ușă. Apoi, dacă, te descoperă, poți să-l iei prin surprindere, să urli la el, de exemplu, și, profitând de derută, să te strecori, să scapi într-un fel. Pe când în locurile strâmte, ești prins – și la revedere!

  • Și în Homeric cineva se ascunde după ușă. Unul dintre personajele romanului încearcă să-și scape urma într-o casă părăsită:

D.R.: „Casa era largă, cu puţină mobilă, iar la ferestre se unduia o pânzică de in, decolorată, parţial putrezită. A trecut repede prin câteva camere, căutând o ascunzătoare. Pe jos se vedeau coşuri cu diverse obiecte, iar la o masă, printre teancuri de hârtii și casete cu nasturi, cineva mâncase recent. Ar fi vrut  să se întoarcă, dar glasurile deja veneau după el. S‐a ascuns după uşă.” 😉

  • Oare scapă până la urmă?

D.R.: Și da și nu. Desigur, urmăritorul, care era și el un om versat, se uită după ușă, însă lucrurile nu evoluează așa cum ne-am aștepta, pentru că în multe situații, hăitașul nu este nici el chiar un câine turbat. Pe urmă, trebuie luată în calcul și satisfacția pe care o ai când dai cu ochii de cineva! Există un moment micuț, de bucurie, care poate deveni de multe ori o portiță salvatoare pentru urmărit.

  • Să înțeleg că primul loc în care tu cauți pe cineva este după ușă!

D.R.: Nicidecum. În postura de căutător ești tentat să complici lucrurile. În copilărie îmi plăcea să mă ascund în locuri căutate, pregătite din timp. Între salon și verandă erau niște ferestre duble. De fapt era un perete cu două rânduri de uși, iar deasupra lor lângă tavan se înșirau vitralii înguste, completate de două ferestre, și ele pictate, care la prima vederea păreau ornamentale, însă dacă erau deschise lăsau la vedere un spațiu generos, căptușit cu lemn alb. Din el se  deschidea o a doua fereastră, spre verandă. Era practic o fereastră-dulap, cu două ieșiri. În acest spațiu, ai mei păstrau hărțile, care nu erau puține. Era unul dintre locurile mele preferate pentru ascuns: în cazul în care deschideau fereastra, nu mă vedeam, ar fi trebuit să mă caute printre sulurile de carton. Dacă totuși se apucau să răscolească hărțile, deschideam cealaltă fereastră, ieșeam în verandă, de unde mă strecuram în curte, iar uneori, alergam într-un suflet la cea de-a doua intrare a casei și cădeam în spatele urmăritorului, speriindu-l de moarte. Ceva din misterul acestei aventuri se regăsește și în Homeric.

  • Sunt multe mistere în roman, putem chiar să-l considerăm un roman de mistere, scris în registru fantastic, cu un teritoriu ferm. Și pentru că tot ai vorbit despre hărți, trebui să pomenim și despre harta romanului Homeric. Și ea are diverse ascunzișuri. Care e rolul lor narativ?

D.R.: Harta, desenată de , consemnează un spațiu real al Bucureștiului, de la Gorgani la Pădurea Cotroceni, iar, în unele dintre puncte, sunt notate momente importante din acțiune, cu trimitere la pagina din roman.

  • Undeva, pe lângă Casa Chiramelelor văd că scrie „Întâlnirea lui Lambru cu o stafie, Partea III, cap. 30”. Să răsfoim puțin acest capitol:

D.R.: „Pe pământul răscolit se vedeau urme de paşi proaspeţi. Lambru zâmbi, gândindu‐se că el nu începuse încă să‐şi aranjeze grădina. Apoi, sub ochii lui visători, pământul se înmuie ca un aluat, luând formă de talpă. Putea să jure că nu fusese acolo. Valul ducea către chioşc, un rond cu flori de primăvară care nu răsăriseră încă.

Stătea nemişcat pe alee, aşteptând să se mai întâmple ceva. Încă o talpă se întipări pe pământ. Erau nişte labe mature, mai lungi decât ale lui. Lambru rămase pe loc, urmărind paşii care se depărtau. Era prima oară când se întâlnea cu stafia. Ar fi vrut să strige pe cineva, dar nu‐i venea. Ce să spună? Tălpile dispărură lângă chioşc, iar frunzişul de iederă se scutură lin. Apoi se deschise o fereastră, iar Lambru îşi imagină că stafia intrase în casă. Într‐un prim moment îi veni să se‐ntoarcă, dar, în spatele micilor frisoane care îi strângeau ceafa, se născu un gând îndrăzneţ. La urma urmelor, asta îşi dorise mereu, să aibă dovezi.

Urcă scările, răspunzând din mers la plecăciunile slugilor, aşteptându‐se să descopere unde se ascunsese intrusul. “

  • Lambru este o persoană sceptică și vrea explicații pentru orice întâmplare neobișnuită. N-am să dezvălui dacă va găsi sau nu ascunzătoarea stafiei, dar am să te întreb cum te raportezi la persoana care se ascunde? O descoperire nu este oare și deznodământul unei povești?

D.R.: Uneori ascunzătoarea suscită un asemenea interes, încât nu mai contează doar să deschizi ușa, ci ești tentat să iei parte la misterioasa experiență a celui ascuns, să faci parte din aventura lui, chiar dacă aceasta presupune și schimbarea cursului epic. La urma urmelor, orice final, are în interiorul său o galerie de fapte mărunte, care promit marea cu sarea. Ai aflat în sfârșit adevărul după care alergai, ai descoperit ascunzătoarea eroului, dar chiar atunci, din ceața perfidă a poveștii se ridică o umbră care te cheamă, așa cum i se întâmplă luntrașului din Homeric.

„Ioniţă luntraşul se auzi strigat de o voce înaltă. Drumul era pustiu, iar peste Lacul lui Dura băteau genele serii. Pescarii plecaseră, iar din mahalale se ridica miros de usturoi şi de peşte prăjit, semn că la acea oră lumea se pregătea să mănânce. Ioniţă nu avea chef să se întoarcă acasă. I‐ar fi plăcut să colinde, să bată cu piciorul oraşul. Există uneori astfel de elanuri, când nu‐ţi mai sunt de ajuns fericirile vieţii. Te simţi împins de la spate să rişti, să faci ceva nebunesc. Începu să se mişte în direcţia din care crezu că venise glasul, iar în marginea drumului descoperi o trăsură cu un felinar cât cireaşa, care se bălăngănea sub un coviltir nou. Vizitiul părea adormit. Nu cunoştea trăsura, care era roşie, de un roşu cum nu mai văzuse la nimeni. La ferestre se mişca unduios o perdea de aceeaşi culoare, ceea ce îl făcu să rămână pe loc. Pânza se foi, iar după un timp apăru capul unei femei care îl îndemnă şoptit să urce în trăsură.”

  • Fiind personaj important, legat de intriga romanului, nu te întreb ce i se întâmplă mai departe, dar voi spune totuși că trăsura se îndreaptă către Pădurea Cotroceni, și ea o ascunzătoare. Ce poți să-mi spui despre ea?

D.R.: Pădurea este aici un topos, legat cumva de arhitectura romanului. Am vrut într-un fel să vorbesc despre întâmplările secrete, despre acele mici fapte pe care oamenii le ascund, uneori până la moarte, imposibil de povestit, din varii motive, dar care chiar dacă ar ieși la iveală ar atrage după ele alte întâmplări tainice. Cam în ideea aceasta apare aici pădurea, spațiu real în Bucureștiul de altădată, dar și un motiv literar aproape clișeic, asupra căruia am încercat să transfer acest adevăr simplu, despre resorturile inepuizabile ale unei întâmplări. O pădure este spațiul tradițional al monștrilor și al visului, o imagine a subconștientului & toate celelalte care s-au spus de la Jung încoace, dar este, în același timp, casa caldă a unui erou. În pădurea acesta din Homeric e un strop din pădurile copilăriei și din vizuinile ei, dar și multe alte capcane.

  • Romanul însuși întinde multe plase, povestirea fiind rulată, „ca o foaie de viță” (cum zice Pul Cernat, pe copertă), desfăcută fără grabă, de mâna povetitorului. Cum ai gândit această structură neobișnuită?

D.R.: În ultima vreme s-au încercat multe tehnici de rupere a linearității epice. Roberto Bolaño extinde părți ale unei povești care nu are importanță ca întreg, ci ca detalii care au hrănit la un moment dat povestea, Siskin povestește despre cupluri care duc în spate, repetitiv, aceeași istorie, dar fără legătură între ele. Nu mai vorbim despre povestea-puzzle, contorsionată, eliptică, spusă de la final către început etc. Ceea ce am încercat aici a fost să creez iluzia unei aventuri care descopere părțile secrete ori uitate ale unei povești principale. Într-un fel, micile flori roșii din Pădurea Cotroceni sunt niște paznici ai ascunzătorilor tainice, în care au fost depozitate secretele unei comunități.

  • Și chiar există aceste flori?

D.R.: Toate există în lume.

D.R.: Atunci nu ai niciun motiv să te îndoiești de ele. Florile acestea sunt cheia romanului meu.


Timp de o oră, Librăria Cărturești Carusel (str. Lipscani 55, București) va găzdui joi, 26 septembrie, de la ora 19.00, o întâlnire a autoarei cu cititorii, dar și o lectură a câtorva fragmente din roman, în interpretarea actorului Alexandru Papadopol.

 


Doina Ruști, prozatoare contemporană, apreciată pentru forța epică, pentru originalitatea și erudiția romanelor sale, a fost recompensată cu cele mai însemnate premii literare românești, printre care și Premiul „Ion Creangă” al Academiei Române. Tradusă în numeroase limbi, inclusiv în chineză, invitată la evenimente internaționale de prestigiu, a scris zece romane, dintre care amintim: Zogru (2006), Fantoma din moară (2008), Lizoanca la 11 ani (2009), Manuscrisul fanariot (2015) și Mâța Vinerii (2017).

Pagină web: http://doinarusti.ro.

blog: https://adevarul.ro/blogs/doina.rusti 


Lasă un semn

comentarii

Autor articol: Ciprian Burcovschi

Ciprian Burcovschi
este fondatorul AdLittera (Asociația pentru Educație și Cultură AdLittera) și făurar de platforme culturale experimentale. Specialist în comunicare vizuală, Ciprian este implicat în mai multe programe edutainment. Îi plac oamenii care doresc să lase ceva bun în urma lor.