Efectul de ecou controlat

Cică doi prieteni vizitează o expoziţie de artă contemporană şi se opresc în faţa unui tablou care conţine un amestec haotic de linii şi culori. La un moment dat, unul dintre ei întreabă siderat:

– Ce e asta?

Celălalt se apleacă să citească titlul pânzei:

– Ar trebui sa fie un cowboy pe cal.
Dupa câteva momente de tăcere, primul şopteşte:
– Şi de ce nu este?

Adolescenţa mea a coincis cu o perioadă frenetic experimentalistă a mai tuturor artelor. În artele plastice apăruseră instalaţiile, sculpturile cinetice, îmi amintesc un fel de fagure transparent în interiorul căruia materia se scurgea lent dintr-o parte în alta. Dar cea mai puternică impresie mi-a lăsat-o Louise Nevelson, care compartimenta un cadru de lem şi în fiecare compartiment era un alt joc de linii şi forme. În muzică, erau anii de vârf Pink Floyd, Emerson, Lake and Palmer, Frank Zappa – Mother of Inventions… Dar şi muzica simfonică se pusese la greu pe experimente. În plus, aveau loc primele ruperi de bariere între genuri. După ce Beatles cântase cu Orchestra Filarmonică Regală, la scurt timp cei de la Roşu şi Negru urcau pe scenă, în frac, alături de Orchestra simfonică din Iaşi! Cât despre literatură, poezia era uneori desenată, oferindu-i-se valenţe grafice, după modelul mai vechi al lui Guillaume Appolinaire, în vreme ce romanele se străduiau să evadeze din schema clasică expunere-dezvoltare-conflict-etc., soluţia cea mai frecventă fiind amestecul planurilor temporare, iar proza scurtă tindea să fie ultra-scurtă. Nu pot să nu vă citez nemuritoarea fabulă a lui Puşi Dinulescu, „Boul şi Luminiţa”: Un bou s-a îndrăgostit de Luminiţa. Boul eram eu.

Cam pe-atunci se năştea textualismul, un curent literar – aţi observat că nu prea mai există azi curente artistice? – care, în esenţă, îşi propunea să exploateze la maximum valenţele textului, dincolo de povestea pe care acesta o spune. Asta înseamnă de pildă că autorul se bagă în vorbă cu cititorul, peste capetele personajelor – lucru care se practica, uneori, cu  mult înainte; scriitorul ne consultă cum să scrie mai departe; ne oferă variante de continuare şi variante de final; se răzgândeşte, abanondează o linie epică şi-o ia pe altă parte de la o răscruce anterioară; ne pune la grea încercare, decupând fragmente din poveste şi plasându-le în alte locuri din text; în cărţi precum Lumea văzută de Garp, cartea „de bază” şi cartea din carte (precum filmul din film) se amestecă atât de tare încât la un moment dat nu mai ştii pe ce palier te afli.

De ce să faci toate astea? Din cel puţin două motive: 1. Pentru că fluxul gândirii nu e liniar; 2. Pentru că, dacă toţi pictorii lumii, din toate timpurile, ar fi pictat ca Rafael, muzeele şi expoziţiile lumii ar fi fost cumplit de plictistitoare.

Un reprezentant strălucit al textualismului românesc a fost Mircea Nedelciu, scriitor excepţional şi o minte sclipitoare. Am avut privilegiul să-l cunosc. A fost una dintre marile întâlniri ale vieţii mele. Când s-a stins, la numai 48 de ani, avea în plan pasul următor al textualismului: o carte-joc. Cititorul devine co-autor. Cartea se scrie în funcţie de cum merge jocul. Aşa cum se scrie povestea din filmul Jumanji! N-a mai apucat…

Nu de mult, însă, am aflat, dintr-o sursă extrem de autorizată, că Mircea Nedelciu ar fi un eşec. Eu nu sunt o voce nici pe departe atât de autorizată, aşa încât vă spun doar atât: căutaţi-i cărţile, citiţi-le şi decideţi dv. La urma urmei, părerea dv. e singura care contează.

 

O zi bună vă urează

Lasă un semn

comentarii

Autor articol: TC Zarojanu

TC Zarojanu
a studiat Matematică-informatică la Universitatea București. A fost îndrăgostit de lectură și a devenit scriitor, jurnalist, producător și realizator de emisiuni culturale.