Dream Theater a murit, trăiască Dream Theater!

Dream-Theater-Dream-Theater

O să îmi pun un pic de cenuşă în cap şi-o să recunosc că recenzia asta e mai mult sentimentală. nu e o trupă obişnuită, iar eu am ascultat (albumul) doar de vreo patru ori până acum. Cei care aveţi răbdare să citiţi textul ăsta ştiţi că e nevoie de mult mai mult.

S-o luăm uşor, deci, cu puţină istorie, a ei şi a mea în raport cu a ei. Sunt ani de zile de când iubesc trupa asta mai mult decât orice, ca o babă care iubeşte maidanezii, ca un fan adevărat Manowar, ca o nefutută iubitoare de pisici. Gusturile mele muzicale se raportează în primul rând la asta, aşa am crescut şi aşa înţeleg acum că trebuie să se compună muzica: tehnic, rapid, cu măsuri şi ritmuri multiple, cu pasaje melodioase îndeajuns de lungi încât să nu plictisească. Dar Dream Theater e mai mult de-atât, e o formaţie reinventată pe fiecare album, un colos muzical care a dat naştere unui gen cu tentacule răspândite acum în toate ariile. Însă n-a uitat niciodată să-şi păstreze, nici nu ştiu cum să-i spun, o marcă a ei, o chestie care îi dă în acelaşi timp originalitate şi continuitate în raport cu ea însăşi. Ca . Fiecare album oferea suprize majore pe o bază solidă care reprezenta, de fapt, esenţa trupei: melodii lungi cu pasaje instrumentale aşezate în prim plan, o trecere fină de la voce la instrumental şi invers, tonuri noi pe o abordare instrumentală consacrată (alternate picking la chitară, de exemplu). Venirea lui Jordan Rudess, în 1998, a schimbat radical direcţia trupei în tot ce înseamna sunet, dar nu i-a distrus esenţa. Acum, lucrurile astea, cu toate că nu au dispărut, mi se par a fi dramatic diminuate. Am stat o grămada de timp cu ochii pe calendar, sperând că voi scrie despre cel mai bun album scos vreodată. Nu e chiar aşa.

Dream Theater – albumul (că aşa se numeşte ăsta nou) – e un paradox. Mai melodic decât Black Clouds and Silver Linings, mai brutal decât Train of Thoughts şi lipsit de subtilitate. Treceri bruşte de la melodie la agresivitate, tehnica bazată aproape în totalitate pe viteză, un sunet mai rece şi mai neprietenos, în sensul bun, pe care ascultătorii de metal îl înţeleg, tobe rapide şi mai înecăcioase (din nou, nu zic că e rău), melodii mai scurte şi, implicit, lipsite de pasaje lungi de instrumental. Primele două ascultări mi-au dat impresia că e un Dream Theater dintr-un univers paralel, acum parcă încep să mă obişnuiesc. Mangini e evident mai rapid şi chiar mai tehnic decât Portnoy, John Myung e în ton cu albumul, Jordan Rudess mi s-a părut destul de neinspirat până la Illumination Theory, James La Brie începe să se impună din ce în ce mai mult. Despre Petrucci nu prea am chef să vorbesc.

Ascult acum albumul, din nou, şi mă simt lipsit de reper. Treaba asta self-titled mi se pare o încercare de a-i conferi legitimitate într-o tenativă de a ţine fanii vechi aproape, în timp ce muzica e îndreptată spre un public mai nou. Înţeleg că lucrurile nu vor mai fi la fel – în fond, ăsta e rostul progresivului – e o senzaţie pe care nu prea pot s-o exprim şi mi-ar trebui câteva pagini bune să explic motivele senzaţiei ăsteia.. Când a plecat Mike Portnoy, Jordan Rudess a spus “ne vom descurca, nu e fizică cuantică”. Şi se descurcă minunat, doar că altfel. Dream Theater a pornit pe un alt drum, o să merg şi eu pe acolo. N-am de ales şi nici nu vreau altfel.

 

sursa foto aici

Lasă un semn

comentarii

Autor articol: Florin Marcoci

Avatar