Dosar de scriitor. Andrei Oişteanu (IV): Despre unul dintre tabuurile noastre preferate – narcoticele în cultura română

Încep cu finalul pentru că, din motive lesne de înţeles, volumul „Narcotice în cultura română. Istorie, religie şi literatură” a stârnit un fel de rebeliune stilistică, pe care o savurez din plin. Asemeni altor tabuuri păzite cu grijă de societate, narcoticele nasc şi ele întrebări, legende (urbane), curiozităţi şi… rebeliuni stilistice. Înainte de a vă prezenta acest volum-enciclopedie, o istorie ca o hartă uriaşă, detaliată a substanţelor care stârnesc mintea în fel şi chip şi populează textele culturale româneşti, vă invit să citiţi textul semnat de Mircea Cărtărescu (Epoca nesului, pag. 547), referitor la experienţa descoperirii unui viciu atât de drag multora dintre noi: cafeaua. Pentru împătimiţi, oamenii care îşi încep ziua cu ritualul nelipsit şi îşi găsesc liniştea în câteva clipe de rutină, inundându-şi plămânii cu aroma amăruie şi cerul gurii cu parfumul licorii magice:

Plãcerea începea de fapt cu desfacerea, cu o muchie de cuţit, a capacului de tablã, cu pocnetul când ieşea din marginea ştanţatã a cutiei, lãsând sã se vadã o folie de metal extrem de subþire, un adevãrat himen al fecioarei întunecate dintre degetele mele.[…] Rând pe rând, granulele bicolore cãdeau pradã umiditãþii, dinspre centru spre margini, pânã când totul devenea o micã mocirlã cleioasã ce mânjea concavitatea de sticlã a paharului. Asupra acelei mlaştini divine mã înverşunam, în urmãtorul sfert de orã, mereu mai prelungit, cu o exigenţã mereu mai mare. O striveam de pereþii atanorului de cristal, o readunam, o centrifugam pânã ce se deschidea la culoare. Era preludiul voluptãþii, mai excitant decât însãşi voluptatea.

Bine aţi venit în lumea fascinantă a substanţelor narcotice. Rădăcini şi frunze, extracte şi prafuri, care vindecă boli şi suferinţe, fie ele şi ale minţii, uşurează trupul şi dau strălucire ochilor (vezi descrierea clişeizată a schimbării de fizionomie în urma administrării cocainei, morfinei etc., în capitolul dedicat prozei interbelice. „Narcotice în cultura română. Istorie, religie şi literatură” este o enciclopedie tulburătoare a substanţelor şi experienţelor narcotice, a prezenţei stupefiantelor în vieţile intelectualilor români, dar şi în cele ale personajelor ficţionale create de-a lungul timpului. Prozatori, poeţi şi istorici şi medici, în esenţă oameni aflaţi în căutarea unor adevăruri sau a unor experienţe irepetabile, sunt prezenţi în acest volum, împreună cu dependenţele şi vieţile lor agitate, revelaţii, căderi şi reveniri. Dată fiind natura sensibilă a subiectului şi tendinţa generală de a pendula din extrema judecăţii aspre, în cea a muţeniei absolute şi canonizării figurilor publice, cititorul va constata cu plăcere că volumul semnat de istoricul Andrei Oişteanu păstrează un ton obiectiv şi uman, lipsit de prejudecăţi şi verdicte inutile pentru relatarea unor fapte istorice.

Narcotice în cultura română. Istorie, religie şi literatură” oferă o perspectivă diacronică amplă asupra tipurilor de plante COPERTA (BUN)psihotrope (ex. mătrăguna, măselarniţa şi muscariţa), plante halucinogene (cannabis, mac etc.), plus categoriile grele, cele ale substanţelor sintetizate (de tip LSD), cocainei, heroinei şi altor substanţe cu „puteri  magice” (comentariul editorului) etc. De la utilizările medicale, până la cele recreative, toate substanţele, plantele, extractele îşi găsesc locul în tabloul social şi cultural al spaţiului carpato-danubian. O astfel de lucrare necesită un volum uriaş de documentare, dar şi o excelentă capacitate de înţelegere a complexităţii minţii umane şi a contextului în care apare dependenţa şi se depăşesc limitele. Nu lipsesc, bineînţeles, nici cafeaua şi tutunul, care şi-au găsit locul printre năravurile Ţărilor Româneşti mulţumită influenţei turco-fanariote (pag. 86). Nu lipsesc nici referinţele personale, într-o notă caldă şi deschisă: „La sfârşitul anilor 60, aflat la o stânã în Munþii Apuseni, stãteam într-o searã cu câţiva ciobani în jurul focului, la taclale. Din timp în timp, unul dintre ei arunca în foc o mânã de cânepã uscatã care degaja câteva minute un fum abundent. Întrebându-l de ce face asta, el mi-a rãspuns destul de evaziv, cum rãspund de regulã ţãranii atunci când vreun domn de la oraş le pune întrebãri indiscrete: .Aşa, e un obicei pe la noi. Mai înmiresmeazã aerul.”

Pătrunzând pe tărâmul stimulentelor de varii forme şi arome, Andrei Oişteanu oferă cititorului acces către un univers colorat şi tulbure al revelaţiilor narcotice, „trip-urilor” generate de morfină, opium, cocaină, cannabis şi, de ce nu, al tutunului omniprezent în vieţile şi creaţiile scriitorilor români. De la cultura romantică a opiumiului (laudanum), omniprezent în vieţile şi creaţiile intelectualilor (capitolul referitor la utilizarea tincturii de opium pe post de remediu şi cea de „injecţiuni subcutanate locale cu cocaină” administrate lui Titu Maiorescu, împotriva durerilor de măsele este foarte interesant), la „narcoza albă” a crinilor, care marchează literatura simbolistă şi explozia narcomană interbelică, istoricul deschide o cutie cu minuni a diverselor utilizări paliative, recreative şi patologice. Ca un voyeur care se respectă, cititorul poate arunca o privire în viaţa tulburată de psihoze a lui Mihai Eminescu („studiindu-i viaţa şi opera, doctori de specialitate (psihiatrul Ion Nica, medicul neuropatolog Ovidiu Vuia ş.a) i-au pus poetului un diagnostic sumbru: psihoză maniaco-depresivă”, pag. 162), marcat de excese şi tratamente cu morfină, opiu şi cloral (hidrat de cloral).

Povesteam mai sus că volumul poate fi privit ca o formulă de cartografiere diacronică a utilizării şi prezenţei narcoticelor în cultura şi literatura română. Modul de utilizare, narcoticele şi suferinţele „la modă” specifice fiecărei perioade literare (asociată, evident, cu fundal său social şi cultural) se regăsesc şi în capitolele dedicate scriitorilor interbelici, avangardiştilor şi moderniştilor, cu o atenţie deosebită acordată narcofiliei poetului Ion Barbu (apropo de menţiunea mea referitoare la tratarea cu mănuşi a chestiunii narcoticelor: „G. Călinescu nu a menţionat nimic despre narcofilia poetului, iar Ovid Crohmălniceanu a folosit o formulă eufemistică, referindu-se la excesele erotico-narcotice ale tânărului Barbu: în Germania, poetul a dus <<o anume viaţă boemă, ale cărei paradisuri le evocă nu puţine versuri de circumstanţă barbiene>>”. Lectura capitolului referitor la Ion Barbu va deschide, în mod cert, o nouă perspectivă asupra poemului barbian Riga Crypto şi lapona Enigel, perspectivă pe care manualele de limba română nu au înlesnit-o. Dintr-un astfel de volum nu pot lipsi starea psihică specială a lui Emil Cioran, familiar cu  alcoolul şi „excesele de stimulente”, alcoolofilia dramaturgului Eugene Ionescu (al cărui portret de consumator înrăit se construieşte colorat şi din însemnările prietenilor săi, Emil Cioran, Mihail Sebastian, Ion Vlasiu).

În privinţa „slăbiciunii” pentru cei doi istorici ai religiilor de referinţă pentru cultura română, Mircea Eliade şi Ioan Petru Culianu, cred că am făcut lumină încă din articolul de săptămâna trecută. Cei doi sunt prezenţi şi în volumul de faţă şi nu pot rata ocazia de a recomanda lectura textelor referitoare la experienţele narcotizate ale lui Mircea Eliade. O mostră revelatoare pentru stările experimentate de acesta, pe care le regăsiţi în ficţiunea sa:

Amintirile mele erau, de altfel, destul de tulburi. Nu putea distinge întotdeauna ce mi se întâmplase cu adevărat de ceea ce îmi închipuiam […]. Eram istovit, îmi simţeam capul greu, pleoapele grele, ca de plumb. […] Încercam să le conving [pe gazde] că oboseala se datora unui pahar de whisky băut pe nerăsuflate. Poate era adevărat, dar asta nu explica starea de semiinconştienţă şi fantezie în care mă aflam aproape tot timpul. Simţeam că se întâmplase ceva cu mine, dar nu izbuteam să îmi amintesc exact.” (perioada Calcutta) Cu certitudine, după lectura unui astfel de pasaj, nuvela fantastică „La ţigănci” se citeşte într-o cheie fascinantă.

Un capitol interesant şi menţiuni similare pe parcursul volumului fac referire la experimentele cu narcotice ale cercetătorilor români, care au testat „first hand” efectele diverselor substanţe. Modele din afară există fără doar şi poate (vezi referirea la tratatmentul cu cocaină pe care Sigmund Freud şi-l administra pentru depresii, pag. 159 şi pe cea la clubul parizian al haşişinilor, pag. 322). În acest context, tratamentele experimentale cu psihotrope, aplicate de psihiatrul Alexandru Şuţu, şi experimentele „cu intoxicare voluntară cu mescalină organizate în scopuri ştiinţifice de neurologul Gheorghe Marinescu” sunt o continuare normală a unui fenomen existent şi practicat în Europa. Cercetările medicului legist Nicolae Minovici merg atât de departe, încât, studiind stările generate de asfixiere prin spânzurare, acesta „şi-a provocat de 12 ori asfixia parţială, asistat de doi laboranţi şi folosind mecanisme de „spânzurare controlată”. Durata şedinţelor de strangulare voluntară varia între 4 şi 26 de secunde.

Un comentariu amplu referitor la această lucrare s-ar întinde pe zeci de pagini, dar vă voi lăsa plăcerea de a descoperi singuri detalii neobişnuite, pentru a percepe şi înţelege în profunzime figuri pe care, până acum, am fost obişnuiţi să le privim unidimensional şi canonic. Am citit cu încântare capitolul referitor la scriitorii contemporani, simţind subiectiv o mai mare apropiere şi o mai bună înţelegere a fenomenului în contemporaneitate. Realitatea imediată este, vrem-nu vrem, mai atractivă şi mai la îndemână.

MaselarnitaUn pasaj din volum mi-a alimentat o nedumerire veche: există creaţie fără dependenţă? Imaginaţia funcţionează doar „hrănită” de stimulente, sau individul „de rând”, cu un simţ al conservării ce depăşeşte apetenţa pentru experimente psihice extreme poate crea? Oamenii de rând devin extraordinari pentru că există stimulente sau oamenii extraordinari apelează la aceste stimulente pentru a-şi canaliza imaginaţia şi creativitatea? Pasajul care a alimentat vechea mea nedumerire provine dintr-un e-mail trimis de scriitorul Mircea Cărtărescu, istoricului Andrei Oişteanu: „Eu am scris întotdeauna sub influenţa unor stimulente (altfel cum?), şi într-o zi am să vorbesc deschis despre asta.” Altfel cum se scrie? Altfel nu se scrie?

Narcotice în cultura română. Istorie, religie şi literatură” completează seria de instrumente  de gândire pe care istoricul Andrei Oişteanu le oferă cititorilor săi şi, cu certitudine, schimbă abordarea asupra culturii, introducând-o în contextul amplu al vieţii intelectualilor români, aşa cum ni se dezvăluie ele: angoasate, marcate de căutare şi experiment, dar şi de contextul social şi politic în care acestea se desfăşoară. Dacă ar fi să recomand o lucrare tridimensională din perspectiva informării şi înţelegerii, acest volum ar fi alegerea potrivită.

 

A.

(n. ed. Finisez acest articol la cinci dimineaţa, cu o ţigară fumegândă în scrumieră şi o cafea fierbinte în faţă. E linişte în cartier şi, culmea, la radio, se aude în surdină „e o simplă stare de spirit ooo/lumea fumează verde/la pipă, la blunt, la bong/n-ai somn…n-ai somn ooo”. Textul se aşează simplu şi curat pe pagină, aşa cum, în agitaţia diurnă, nu se aşezase cu o zi înainte.)

 

Narcotice în cultura română. Istorie, religie şi literatură

Autor: Andrei Oişteanu

Colecţia: Plural M

Polirom, 2011

 

Dosarul complet:

fila #1 din dosar

fila #2 din dosar

fila #3 din dosar

Lasă un semn

comentarii

Despre autor

Andreea Banciu
Co-fondator SB, Redactor șef

Absolventă a Facultății de Limbi și Literaturi Străine (2007) este traducător de text literar (Master pentru TTLC, 2010) și editor experimentat. Manager al proiectului cultural „Scrie-ți povestea” (#FILIT Iași). Îi plac înotul și chitara clasică. Scrie, vorbește și râde mult.

Număr articole publicate : 164