Am promis săptămâna trecută că revin cu istorie inedită, care îşi umanizează protagoniştii şi oferă o imagine complexă asupra modului în care cultura română a evoluat, în special în contextul politic cu impact major asupra intelectualităţii române. Pornesc de la aceeaşi premisă că autorii sunt entităţi tridimensionale, care trebuie înţelese într-un context amplu, şi, într-o formulare mai simplistă, că istoria se clădeşte pe oameni şi fapte, nu pe cifre şi statistici seci, în manuale dezumanizante.
Volumul „Religie politică şi mit. Texte despre Mircea Eliade şi Ioan Petru Culianu” pune în perspectivă o serie de aspecte pe care istoria nu trebuie să le uite: perioada de „deraiere” ideologică a istoricului religiilor Mircea Eliade, prin simpatizarea Gărzii de Fier, relaţia extraordinară între Mircea Eliade şi discipolul său, istoricul Ioan Petru Culianu, presiunile şi hărţuirea intensă a Securităţii (excelent punctate, pe parcursul volumului), munca titanică a celor doi istorici, precum şi halucinantul episod al asasinatului lui Ioan Petru Culianu.
Textul bogat în referinţe, semnat de Andrei Oişteanu, relevă două personalităţi extraordinare, ale căror preocupări în zona cercetării şi ale căror minţi strălucite au produs texte esenţiale pentru cultura română. În cazul lui Mircea Eliade, volumul stârneşte neaşteptate curiozităţi legate de mecanismul de gândire al istoricului religiilor, un om cu o minte complexă, ale cărui alegeri, fie ele şi eronate în contextul istoric, nu pot fi interpretate simplist, pentru a evita riscul de a-l reduce pe cercetătorul român la suma câtorva alegeri neinspirate (care nu au schimbat cursul istoriei – un detaliu relevant, din perspectiva unui verdict). Din această perspectivă, trebuie să recunosc că, având în vedere delicateţea subiectului, apreciez poziţia asumată de cercetătorul Andrei Oişteanu, care oferă o imagine de ansamblu, fără a emite judecăţi extreme de valoare, alegând o analiză obiectivă, în context istoric, nu în afara sa, pentru a marca erorile de judecată, fără a ştirbi din valoarea ştiinţifică a lucrărilor:
„Nu cred că poziţia politică a lui Eliade este atât de ambiguă şi că poate fi mutată de colo-colo pe tot eşicherul politic, Dar în ceea ce mă priveşte, cred că opera ştiinţifică a lui Mircea Eliade a fost relativ puţin infestată de microbul ideologiei de extrema dreaptă (câteodată punctual, câteodată implicit; cel mai adesea, deloc)”. Problema este complicată şi nuanţabilă la nesfârşit. De regulă, în asemenea cazuri, evit să dau diagnostice scurte şi tranşante. Totuşi, consider că o părere ar trebui formulată.
În general, nu cred că se pot decela perspective ultra-naţionaliste sau fascizante în opera ştiinţifică a lui Eliade şi nici o „ontologie antisemită” (formula lui Dubuisson) în cărţile sale de istorie a religiilor. Această concluzie se referă inclusiv la lucrări ştiinţifice elaborate în perioada critică a angajării politice a lui M. Eliade, în timpul a ceea ce el însuşi a denumit „climaxul meu legionar”. Pe bună dreptate, îi reproşăm lui Eliade opţiunea sa pro-legionară din anii ’30-’40, precum şi derapajele antisemite manifestate în publicistica din epocă […] Dar trebuie să constatăm şi faptul că, în general, cu unele excepţii, el a avut puterea să nu facă compromisuri politice în partea cea mai importantă a operei sale, cea de istorie a religiilor.”
Andrei Oişteanu aduce în discuţie inclusiv faptul că această deraiere ideologică a lui Mircea Eliade a generat întrebări, discuţii şi comentarii, în privinţa cărora istoricul religiilor a fost rezervat, evitând să readucă în lumină un episod pe care, în mod vădit, ar fi vrut să îl închidă.
Textele referitoare la relaţia epistolară între Andrei Oişteanu (tânăr cercetător) şi Mircea Eliade (îndrumător) şi la relaţia discipol – mentor, între Mircea Eliade şi Ioan Petru Culianu, deschid noi căi de înţelegere a unor vremuri în care intelectualitatea română avea de luptat nu doar cu propriile provocări ştiinţifice, ci şi cu o societate marcată Orwellian de munca asiduă a Securităţii, pentru a ţine sub control şi suprima orice tentativă de eliberare prin cultură. Episoadele referitoare la încercarea Securităţii (episodul „tovandrei”) de a-l racola pe Andrei Oişteanu, pentru a deveni agent de influenţă pe lângă Mircea Eliade, şi la modul în care funcţiona sistemul de verificare şi cenzură dezvăluie o lume absurdă, în care individul este, în esenţă, redus la statutul de pion manevrabil, supravegheat şi controlat de un sistem ridicol în sine. Recomand în aceeaşi notă articolul semnat de Andrei Oişteanu în Revista 22 (nr. 702-703-704, august-septembrie 2003), la rubrica Rîsu’-Plînsu’, „Despre dosarul meu de securitate”.
În acelaşi context, volumul readuce la lumină chestiunea dureroasă a circumstanţelor asasinatului istoricului Ioan Petru Culianu, pe 21 mai 1991, la Universitatea din Chicago. Cazul său, neelucidat până astăzi, a născut teorii mai mult sau mai puţin fabuliste, care nici până acum nu au închis acest caz. Oişteanu punctează excelent impactul acestui asasinat asupra intelectualităţii române aflate în exil:
„Ar putea fi vorba de un asasinat-avertisment. Cu alte cuvinte, nu atât eliminarea savantului ar fi fost urmărită, cât efectul psihologic provocat de crimă asupra altora, în speţă asupra opoziţiei politice din ţară şi a exilului românesc. Exact acesta a şi fost efectul: „Toţi cei de aici” – declara Liviu Cangeopol în SUA – „cred că este mâna Securităţii, care vrea să ne dea nouă (românilor din exil) o lecţie pentru a ne ţine gura (…). Toţi se tem. Poate că cei care l-au ucis asta vor: să ne fie frică şi în exil”. În alt registru, Dana Şişmanian, de la Paris, nota: „Oricine ar fi asasinul lui Ioan Culianu asasinarea lui ne vizează pe toţi”.
Nu îmi permit să omit faptul că volumul oferă informaţii relevante şi interesante despre munca istoricului Ioan Petru Culianu, despre relaţia cu mentorul său, Mircea Eliade, şi modul în care s-a format personalitatea celui dintâi, clar conturată, separată de cea a mentorului. Este foarte interesantă discuţia purtată între Andrei Oişteanu şi Ioan Petru Culianu, la Universitatea din Groningen, pe 30 octombrie 1984. Un dialog al ideilor, un exerciţiu de gândire, pe care l-am privit ca pe un instrument de înţelegere a studierii istoriei religiilor, din perspectiva abordării, a şcolilor şi publicaţiilor de specialitate şi, nu în ultimul rând, din perspectiva refacerii şi înţelegerii mitologiilor asociate.
Într-o notă subiectivă, am savurat şi recomand capitolul referitor la modul în care Eliade a înţeles şi s-a raportat la mişcarea hippie (către sfârşitul anilor ’60, Eliade preda istoria religiilor la Universitatea din Chicago) şi capitolul referitor experienţele cu substanţe narcotice, ale lui Eliade, în perioada India (despre relaţia strânsă între scriitorime şi narcotice, substanţe psihotrope şi halucinogene, vă povestesc nişte lucruri interesante, săptămâna viitoare). Revenind la perioada hippie, este fascinantă maniera în care profesorul Eliade, intrând în contact cu mişcarea inedită, colorată şi exaltată, a încercat să înţeleagă fondul acesteia şi să o încadreze, să o eticheteze cumva. Textul referitor la perioada hippie dezvăluie firea deschisă către experienţe şi înţelegere a lui Mircea Eliade, precum şi percepţia asupra sa, într-un context social interesant şi, să recunoaştem, colorat şi haotic:
„(M.E.) <<Ascult întotdeauna cu interes pe acei tineri care „practică Yoga” şi care îmi relatează experienţele lor în timpul anumitor meditaţii: recunosc adesea fraze întregi din cărţile mele (august 1973).>>
Faptul că Eliade era interesat de trăirile lor, părea că îi înţelege şi uneori avea cu ei un limbaj comun, a modificat pretenţiile studenţilor. Unii căutau în Eliade nu atât un profesor, cât un guru, ceea ce îl găsea nepregătit, obligându-l să facă un pas înapoi.”
Volum după volum, stilul lui Andrei Oişteanu se conturează clar: erudit, documentat cu rigurozitate, dar accesibil în acelaşi timp unui public larg, interesat de subtilităţile istoriei, stilul său relevă excelentă deschidere către o înţelegere logică şi deplină a lumii în care trăim, din perspectivă diacronică şi sincronică. Cultura română are mare nevoie de istorici cerebrali şi documentaţi, care păstrează echilibrul în raport cu supramediatizarea anumitor aspecte şi ignorarea voită sau întâmplătoare a altor elemente relevante.
A.
P.s.
Religie, politică şi mit. Texte despre Mircea Eliade şi Ioan Petru Culianu
Autor: Andrei Oişteanu
Colecţia: Biblioteca Ioan Petru Culianu
Anul apariţiei: 2007
P.p.s.
Puteți citi filele anterioare
1 thoughts on “Dosar de scriitor. Andrei Oişteanu (III): Religie, politică şi mit. Texte despre Mircea Eliade şi Ioan Petru Culianu”
Maria Salaru
(14.05.2013 - 20:10)Ma bucur sa te gasesc aici Andreea.Interesant articolul tau ca si faptul ca ai ales aceasta profesie care sper sa-ti aduca succes.Viziteaza si site-ul meu poate iti vine vreo ideie..www.mariasalaru.ro
Comments are closed.