Dacă ar fi să fac o listă cu zece cărţi la care mă întorc periodic, să-mi încarc bateriile, categoric, Paşii pierduţi ar fi printre ele. Despre Alejo Carpentier, unii spun că e obositor, că e prea descriptiv, că e prea dens şamd. Eu spun doar că sunt îndrăgostită de scrisul lui. E baroc, e drept, iar barocul, prin definiţie, poate fi apăsător, încărcat. Numai că barocul cubanez al lui Carpentier sau New World Baroque, pe care l-au adoptat scriitorii din America Latină, e mai light, mai uşor de digerat. Sau poate că aşa îmi pare mie, pentru că sunt fan al literaturii din acele colţuri de lume şi am tendinţa să trec cu vederea diverse.
Paşii pierduţi este un roman construit în jurul unei teme deloc originale: decăderea civilizaţiei Occidentale, incapacitatea omului vestic de a se bucura de ce are, lipsa de perspectivă artistică, ruperea conexiunilor cu originile, cu tot ce înseamnă autentic. Occidentul încrâncenat, care nu mai ştie nici măcar să râdă. Automatismele care îl guvernează. Semnificaţiile uitate ale vieţii, ale lucrurilor esenţiale. Ritualurile pe care omul le pune în practică doar pentru că face parte dintr-o turmă.
„Cum m-am obişnuit să merg în ritmul respiraţiei mele, mă mir când descopăr că oamenii ce mă înconjoară se duc, vin, se încrucişează pe trotuarul lat într-un ritm străin voinţei lor organice. Dacă merg în acest pas şi nu în altul este pentru că mersul lor răspunde ideii fixe de a ajunge la colţ la timp ca să vadă că se aprinde lumina verde ce le permite să traverseze bulevardul. Uneori, mulţimea care apare în valuri din gurile de metrou, de fiecare dată la câteva minute, cu constanţa unei bătăi de inimă, pare să altereze ritmul general al străzii cu o grabă şi mai mare decât cea care domneşte; dar se restabileşte repede timpul normal al agitaţiei între semafor şi semafor.
Nu mai reuşesc să mă adaptez la legile acestei mişcări colective, mă decid să înaintez foarte încet, lipit de vitrine, pentru că pe lângă magazine există ceva asemeni unei zone de indulgenţă pentru bătrâni, invalizi şi cei ce nu se grăbesc. Descopăr atunci, în îngustele spaţii adăpostite ce se află de obicei între două vitrine sau două case prost lipite una de alta, nişte fiinţe care se odihnesc, parcă buimăcite, semănând cu nişte mumii în picioare. (…)
Ajung la o biserică, la ale cărei penumbre afumate de tămâie mă invită notele unui psalm cântat la orgă. Cu profunde ecouri răsună latina liturgică sub bolţile deambulatoriului. Privesc feţele întoarse spre preot, pe care se reflectă galbenul lumânărilor; nimeni din cei pe care i-a reunit aici fervoarea la această slujbă de seară nu înţelege nimic din ce spune preotul. Frumuseţea prozei le este străină. Acum, când latina a fost expulzată din şcoli ca fiind inutilă, ceea ce văd aici este reprezentaţia, piesa de teatru a unei crescânde neînţelegeri. Între altar şi credincioşii săi se lărgeşte, de la an la an, un şanţ plin de cuvinte moarte. (…) Şi dându-mi seama acum cât de străini, cât de departe sunt bărbaţii şi femeile adunaţi aici de ce li se spune şi li se cântă într-o limbă pe care nu o cunosc, constat că acest soi de inconştienţă cu care asistă la misterul slujbei este caracteristic pentru tot ceea ce fac. Când se căsătoresc aici, schimbă verighete, monede, păşesc sub o ploaie de orez, ignorând simbologia milenară a propriilor gesturi. Caută bobul de fasole în tortul de la Bobotează, aduc migdale la botez, împodobesc bradul cu lumini şi ghirlande, fără să ştie ce este bobul de fasole, migdala sau pomul pe care l-au împodobit. Oamenii de aici se mândresc cu păstrarea unor tradiţii cu origini uitate, reduse, în cele mai multe cazuri, la automatismul unui reflex colectiv, cel de a aduna obiecte a căror folosinţă nu se cunoaşte, cu inscripţii ce nu mai spun nimic de patruzeci de veacuri.”
Nimic nou, vor spune unii. Dar Carpentier îmbracă totul într-o poveste frumoasă, care te prinde şi care te poartă spre locuri la care noi doar visăm, locuri de poveste chiar ele. Personajul-narator este un compozitor dintr-un mare oraş american – oraş nenumit, probabil, tocmai pentru a-i conferi valoare simbolică -, frustrat de faptul că se ocupă de cu totul altceva decât şi-ar dori. În loc să creeze, să se dedice Artei, face muzică pentru filme şi pentru reclame. Consoarta lui este actriţă de teatru, un specimen cam superficial, care de ani la rând joacă un singur rol. Totul în viaţa lui pare să fie aşa cum NU trebuie. Până când, într-o bună zi, se agaţă de un detaliu ivit de nicăieri, de acel pretext menit să îl scoată din rutină, din cercul în care păşeşte deja de prea mult timp: o călătorie spre izvoarele fluviului Orinoco, prin selvă, în căutarea unui instrument muzical primitiv al unor triburi de amerindieni. Mult aşteptata evadare, care se transformă într-o veritabilă întoarcere în timp, la lumi pe care le credea dispărute, la o răsturnare a piramidei valorilor, odată cu redescoperirea sinelui.
După cum spuneam, cârcotaşii vor afirma că totul e clişeistic. Pe de o parte, lumea modernă de care ne-am săturat cu toţii, pe de alta, găsirea unui spaţiu în care să ne retragem, să ne redescoperim. Exact ce era la modă prin anii ’60 (romanul a fost publicat în 1953), fuga hipioţilor de „civilizaţie”, întoarcerea la lucrurile simple etc. Poate că da. Numai că Alejo Carpentier este un erudit, nu doar că povesteşte bine, dar ştie şi ce să spună pentru a te face să nu abandonezi. Iar faptul că el cunoaşte foarte bine lumea despre care scrie sporeşte precizia din stilul lui, din vorbăria pe care ai impresia că o deşiră ca pe un ghem, fără să piardă, însă, firul roşu. Un fir roşu nu neapărat al întâmplărilor, deşi e intact şi acesta, ci al lucrurilor, al ideilor. Pentru că, în fond, importantă este recompunerea conceptelor şi a simţurilor; odată cu întoarcerea la originile lumii (cumva, la propriu), personajul nostru îşi regândeşte totul, până şi felul în care iubeşte, felul în care percepe iubirea…
Totuşi, recunosc: Paşii pierduţi nu este foarte uşor de citit, dacă nu eşti măcar un pic familiarizat cu stilul lui Carpentier şi dacă eşti adeptul stilului telegrafic. Dar compensează prin povestea pe care o ţese şi prin acea radiografie a simţurilor pe care o face şi în care te recunoşti, la un moment dat, fie că îţi place, fie că nu.Şi mai sunt numeroasele referinţe culturale pe care le risipeşte prin toată cartea, unele nu tocmai la îndemână, pentru că te vor obliga să pui mâna pe vreo enciclopedie, iritat că omul acela ştie atâtea despre Biblie, Simfonia a Noua şi miturile precolumbiene, de exemplu, iar tu habar n-ai despre ce vorbeşte. Dar, chiar şi numai pentru asta, e o carte care merită citită… Deşi este mai mult de atât şi, mă repet, pentru mine are, de fiecare dată, efect de energizant.
Autor: Alejo Carpentier
Editura: Curtea Veche
Anul apariţiei: 2008
Număr de pagini: 272
ISBN: 978-973-669-669-5
Preţ: 32 lei