După câteva ore de stat cu ochii în ecran, îmi vine să închid laptopul, să mă întind în pat și să zic asta e – e vara și e cald.
Nu îi doresc nici celui mai crunt dușman să stea în fața unei coli albe, să scrie două rânduri apoi să le șteargă.
Parcă nu are rost, nici muzica nu funcționează, mai mult mă adoarme decât să mă țină concentrată.
Toate sunt împotriva mea: masa zgârie, îmi prinde mâna, eu țip la ea, mă las pe spate și dau cu capu’ de zid, tastatura scrie ba în română ba în engleză.
Să fie chiar așa de greu să compui un articol? După atâtea pregătiri mă simt mai terminată decât după 4 ture de teren și doua etaje.
Atmosfera mea de scris nu se compara cu atmosfera de scris a unui om normal. Un om normal nu ar fi atent la toate detaliile, gen vântul bate spre est și perdeaua o ia spre vest. Ei bine – poftim… pe mine genul asta de chestii mă scot din minți. Când eu scriu totul să fie perfect, până și muzica trebuie să fie tare, dar și silențioasă în același timp.
După lungi cugetări le rezolv pe toate și mă văd iar în fața unui ecran alb fără nici un subiect, cu sute și mii de gânduri care îmi curg prin vene, trec printre dinții creierului și ies fluturi, fluturi, sute de fluturi care își scot limbile, se agață în cârlige de rufe, se usucă și mor, iar eu aproape că mă dau cu capul de tastatura poate poate o ieși ceva care să mă întoarcă la 180 de grade cu tot cu scaun prin zid, prin balcon.
Simt o plăcere crudă în a complica lucrurile mai ales când sunt pe ultima sută de metri. Îmi masez creierul până când degetele îmi fac riduri, paharele se sparg și se crapă de dimineața.
În final… Ce să aleg? Când pot să scriu despre toate.
de Gabriela Lazăra
–
sursa foto aici