Corina Bernic îşi păstrează, în ciuda numeroaselor responsabilităţi, alura de puştoaică nonşalantă, de zvârlugă pe cât de ingenuă, pe atât de afurisită.
Am numit-o cândva „Gavroche“, cu simpatie, cucerit de vioiciunea, inteligenţa şi – n-o să vă vină să credeţi! – gravitatea şi seriozitatea sa. Nu ştiam că scrie versuri. De fapt, nici nu scrie versuri, stihuri, poezii ş.a.m.d., ea scrie „poezele“, cum şi le botezase mai demult. Autoironică, precum îi este firea, se distanţează de confesiunea directă, respinge patetismul, se abţine de la efuziunile sentimentale. Volumul ei propune, aparent în joacă, un remember al copilăriei comuniste, cu şoimii, cireşarii, pistruiaţii, mieuneii şi bălăneii ei. Joaca păstrează inocenţa, dar refuză naivitatea. Copilul şi adolescentul au învăţat să destructureze miturile entertainmentului „educativ“ şi „multilateral dezvoltat“, încep să distingă realitatea cenuşie din jur, privesc cu sarcasm „revoluţia continuă“ propagată de la tribune, pe care o asociază, ricanând, dinamicii bufe a desenelor animate. „Poezelele“ rimează astfel cu vacuitatea unei lumi, fiind mai convingătoare, mai tuşante şi mai adecvate – ca expresie stilistică a candorii înşelate – decât o filipică explicită. „Poezeaua“ reabilitează, în felul acesta, poezia interzisă. Chiar şi acum, după douăzeci de ani. (O. Nimigean)
Volum de debut recomandat de: Observator cultural