Victor Ieronim Stoichiță – Despărțirea de București

despartirea-de-bucuresti-o-povestire_1_fullsizeCunoscutul critic de artă este unul din intelectualii români de succes, care a reușit să se impună atât în țară, pe care a părăsit-o în 1982, dar și în străinătate. A fost profesor (și este) invitat al multor Universități de prestigiu din Europa și a publicat de-a lungul timpului studii care acum sunt în bibliografia obligatorie a multor cursuri de ară sau literatură. Stilul său este unul accesibil, chiar dacă este erudit, cărțile sale se citesc cu plăcere și cu siguranță oricine deschide măcar un volum de-al său va privi cu alți ochi un tablou, fiindcă va știi mai ales cum să îl privească, ce să surprindă. Cea mai nouă carte a sa nu este însă o carte de istorie a artei, un studiu, un eseu, ci o volum de memorii, „o povestire” a vieții sale în deceniile 6 și 7 ale regimului comunist, adică anii săi de copilărie și de formare intelectuală. Scrisă în original în franceză, Despărțirea de București. O povestire (Oublier Bucarest. Un récit, Actes Sud, 2015), a fost tradusă în românește de Mona Antohi, pentru Editura Humanitas, care de a altfel i-a dedicat și o serie de autor.

Născut într-o familie cu origini nobile, din care au făcut parte oameni politici, medici, muzicieni, scriitori (cum a fost bunicul său, Victor Papilian, care nu a fost doar un medic faimos, decan al Facultății de Medicină din Sibiu în anii `40, dar și un autor prolific), Stoichiță a putut vedea pe viu ura comunismului împotriva tuturor celor care formaseră pătura burgheză a societății „de dinainte”. El evocă în această carte mai multe persoane din familia sa, mătuși, unchi, bunici care au pierdut aproape totul, unii au făcut închisoare politică, chiar au murit pentru păcatul de neiertat de a fi fost cineva înainte de instaurarea comunismului. Autorul surprinde bine mizeria anilor Epocii De Aur, cozile interminabile, frica, descinderile nocturne ale Miliției sau Securității, arestările, minciunile, dramele familiei și o face într-un stil care nu este nici patetic, dar nici detașat complet și aici este marea artă a scrisului său literar/memorialistic.

Interesant este că în multe cazuri autorul nu dă nume, doar niște indicii, și cel interesat trebuie să sape pe cont propriu pentru a afla despre cine este vorba într-un fragment sau altul. Dintre figurile pe care le evocă, mi-au rămas în minte atât bunicul său, dar mai ales mătușa Margot, o adevărată doamnă, pianistă, cunoscătoare a mai multor limbi străine, o femeie care în tinerețea ei a călătorit foarte mult, a avut relații cu persoane importante și care a ajuns să se întrețină mai apoi dând lecții de franceză și de pian, uneori chiar copiilor sau soțiilor de nomenclaturiști. Însă, cel mai grav este că în tirania sa, regimul comunist știa să și umilească:

Dar într-o zi, când s-a întors acasă după o lecție de franceză, și-a găsit ușa forțată și locuința ocupată de familia unui funcționar al partidului, care i-a spus că se afla în posesia unei „repartiții oficiale” (a și fluturat-o sub ochii holbați ai lui Margot), că timpul „ploșnițelor burgheze” trecuse și că se putea socoti norocoasă pentru că-i fusese „repartizată” o cameră de bonă la subsolul aceluiași Bloc Wilson, unde efectele doamnei lipitori fuseseră deja transportate. Margot a coborât la subsol, a luat în stăpânire camera de bonă și, pentru întâia dată după zeci de ani, a plâns. (p.63)

Dar nici mătușa Margot, nici ceilalți membrii ai familiei nu renunță la ceea ce au ei mai de preț: demnitatea și dorința de mai bine, iar prin „mai bine” înțelegem și dimensiunea culturală a existenței, care nu poate lipsi din viața unui om. Copiii sunt educați în spiritul artei, sunt trimiși la școli de muzică, au meditatori (unul din ei, Florin Cortez, este personajul multor pagini excelente, în care evocă viața din închisoare) care sa îi învețe limbi străine, au cărți, uneori din cele interzise, se poartă discuții inteligente și, în ciuda sărăciei, uneori sunt organizate mici petreceri. Cei care au reușit să salveze câte ceva după ce Statul a luat cât a putut în timpul infamelor naționalizări, sunt acum nevoiți să vândă pe prețuri de nimic, la talciocuri, obiecte de artă, mobile, bijuterii, pe care le cumpără mai cu seamă noii conducători, mulți analfabeți, care își doresc, în mod ipocrit și paradoxal, să guste puțin din traiul burghez atât de blamat de ei. Cu banii obținuți își duc mai departe traiul și uneori își mai permit câte o mică distracție: o ieșire la restaurant, o plimbare cu taxiul etc. Stoichiță surprinde foarte bine o lume a „foștilor” (foști prinți, nobili, intelectuali, oameni politici, artiști, scriitori) care chiar dacă sunt nevoiți să renunțe la proprietățile private, nu pot și nu vor să renunțe la un anumit fel de a se raporta la lume.

În acest context deloc primitor copilul și mai apoi adolescentul și tânărul își duce existența, se joacă, începe să citească, se53beaa0d388c3 îndrăgostește de o colegă de clasă, învață să cânte la vioară, dar nu îndeajuns încât să urmeze o carieră, descoperă muzica celor de la The Beatles și intră la facultate. Paginile în care autorul rememorează cum a ajuns să se înscrie la Facultatea de Istoria Artei sunt o mărturie fascinantă a începuturilor sale intelectuale și pot constitui un model de dăruire, muncă și ambiție pentru orice tânăr. Multă muncă dublată de puțin noroc l-au ajutat să ajungă unde a vrut. Și mai intensă este evocarea felului în care a ajuns să câștige o bursă studențească în Roma. Fiind o perioadă de așa-zisă deschidere a granițelor, s-a organizat un concurs în urma căruia o mână de tineri au putut să plece la studii în străinătate. Chiar dacă a reușit să câștige bursa în mod onest, asta nu înseamnă că putea să și plece. Evident că a trebuit să aibă câteva „discuții amicale” cu tovarășul Costel, un locotenent de Securitate care încearcă să-l facă să semneze un pact de colaborare. Este de un absurd colosal limbajul pe care îl folosește acest securist, bine redat de autor din amintire. La fel de absurdă a fost întreaga epocă cu toate minciunile și ipocriziile ei. Nu pot să înțeleg cum un regim poate să pună bețe în roate tocmai celor mai înzestrați membri ai societății spre a-i promova pe cei abjecți și stupizi. Dar nu este o întrebare nouă și s-a scris mult pe subiectul acesta.

este o carte fascinantă și cred că cei care au trăit în acele vremuri vor recunoaște multe aspecte ale vieții de zi cu zi, își vor da seama că poate au trăit întâmplări asemănătoare, își vor reaminti poate propriile gânduri din timpul Primăverii de la Praga și din timpul celebrului discurs al lui prin care se delimita de URSS și multe altele. Cei care nu au trăit comunismul vor afla multe lucruri, poate își vor clarifica anumite dileme privitoare la epocă. Dar cartea aceasta este mai mult decât mărturia unui om care a trăit acele vremuri, mai mult decât povestirea unei vieți, a propriei vieți, și a vieților membrilor familiei sale, este în primul rând o declarație de dragoste adresată copilăriei, tinereții, familiei și, nu în ultimul rând, culturii. Chiar și într-o epocă restrictivă și brutală, un tânăr poate duce o viață normală, își poate croi vise și poate încerca să și le îndeplinească. Tocmai asta a făcut Victor Ieronim Stoichiță și a reușit până la urmă, cu multe muncă și ceva hazard, să ajungă intelectalul pe care îl citim azi.

Titlu: Despărţirea de Bucureşti
Subtitlu: O povestire
Autor: Victor Ieronim Stoichiță
Traducere de: Mona Antohi
Editura: Humanitas
An apariție: 2015

Lasă un semn

comentarii

Despre autor

Ion-Valentin Ceaușescu
Co-fondator SB, Redactor-editor

Absolvent al Facultății de Litere (secția LUC) și al masterului TL-LC (2014), ambele la Universitatea București, este redactor-editor SB. Coordonator „Scrie-ți Povestea în Iași” (happening interactiv, în cadrul FILIT Iași). În 2015 debutează cu volumul de versuri „La o țigară cu umbrele” (Ed. Karth). Valentin este pasionat de rock, fotografie și poezie.

Număr articole publicate : 229