(D.d.S) Florina Ilis – 3: Multiplele vieți ale unui poet național repovestite din viitor

hyperliteratura-vietile-paraleleÎncă din copilărie mă fascinează imaginea lui Mihai Eminescu. Îmi amintesc și acum seara de Crăciun, aveam 12 ani, când am primit de la Moș Crăciun (pe care îl bătusem la cap multă vreme) Opera poetică lui Eminescu, apărută în patru volume la Editura Cartier, iar la câteva zile am găsit, în singurul anticariat din Horezu, defunct de multă vreme, volumul de Proză literară, apărut la Editura Pentru Literatură, 1964, ediție îngrijită de Eugen Simion și Florin Șuteu, cu un studiu introductiv de Eugen Simion, volum în care m-am cufundat ca într-un lac magic. Am citit cu fervoare poeziile și proza lui și mă miram că la școală se bătea monedă pe cele câteva texte arhicunoscute și nimeni nu înțelegea cât de complex este acest autor. Spuneam că mă fascina, dar mă și bântuia cumva, fiindcă în mintea mea de copil de crease deja o imagine pe care nu o înțelegeam. Nu credeam în pozele din cărțile de școală (nici Eminescu, după cum vom vedea, nu credea) și îmi sunau ciudat formulările ca: „Luceafărul poeziei românești” sau „poetul nepereche”, care se vehiculau, și se vehiculează și azi, cu o lejeritate care mă speria, și simțeam că viața acestui om numit Mihai Eminescu este mult mai interesantă decât mi se dă de înțeles.

Citeam Eminescu, începusem și eu să scriu poeme naive inspirate de el, fără a înțelege cu adevărat poezia, dar eram interesat de tot ce reprezintă acest om pentru literatură în general, și pentru mine personal. Apoi am citit cartea lui G. Călinescu – Viața lui Mihai Eminescu (apărută pentru prima dată în 1932, fiind opera de debut a criticului, la care se va adăuga după doi ani și Opera lui Mihai Eminescu) și, în ciuda faptului că și marele nostru critic a păstrat o oarecare morgă serioasă în scris, am descoperit un alt om decât cel pe care îl aflasem la școală. Nu știam pe atunci că după căderea comunismului procesul de demitizare a poetului și restabilirarea autentică a valorii sale va fi în plin proces (articole, vezi numărul acela celebru din Dilema Veche, cărți, vezi volume precum: Eminescu explicat fratelui meu de Ioana Bot sau, cea mai recentă, Mărturii despre Eminescu, ediție îngrijită de Cătălin Cioabă) însă simțeam că limba de lemn se transformă în rumeguș în urechile mele. Mulți dintre colegii mei de școală îl urau, așa cum îi urau pe toți autorii canonici, fiindcă erau obligați să învețe pe de rost comentarii sterile și nu mai aveau nici vlagă, nici interes, pentru a descoperi adevărata frumusețe a operei lor.

Acum, anii copilăriei mele s-au dus odată cu mantaua de poet romantic a lui Eminescu, odată cu noile cărți care îi restabilesc pașii, spre a-i redescoperi candoarea, inteligența, sclipirea,florina-ilis-cu-modestie-ii-dedic-vietile-paralele-amicului-mihai-eminescu_0 autenticitatea, dar și scăpările. Când m-am apucat de citit cartea Florinei Ilis, Viețile paralele, titlu pe care probabil l-a preluat de la Plutarh, care descrie viețile filozofilor așa cum erau ele, cu bune și rele, știam că mă înham la o muncă grea: accea de a îl cunoaște pe Eminescu și de a citi în același timp o superbă ficțiune atent dozată cu o adiere de S.F., narată pe atâtea voci că uneori te amețesc, dar atât de bine documentată (Dumnezeule!, cât o fi muncit această autoare și cât s-o fi și distrat scriind, sunt pagini absolut savuroase, cel puțin lamentațiile geloasei Veronica Mile sunt de un amuzament și de o gingășie feminină rar întâlnite de mine) și atât de bine scrisă, încât cele aproape 700 de pagini parcă zboară la lectură. Din păcate timpul și viața agitată nu mi-au permis să citesc cartea dintr-o suflare, așa cum merită, însă de fiecare dată, de-a lungul săptămânii în care am citit-o, când mă apucam de lectură lumea chiar dispărea. Un autor a spus odată că citești cu adevărat atunci când îți dai seama că nu ai mai văzut literele de foarte multă vreme. Și eu nu vedeam litere, vedeam idei, imagini, gânduri.

Ce face de fapt și de ce este această carte remarcabilă? În primul rând, autoarea face o chestie inteligentă: se preface că  scrie un roman de factură clasică despre viața lui Mihai Eminescu, mai cu seamă despre anii lui „de nebunie” (cartea chiar începe așa, cu câteva scene în care Maiorescu e anunțat că Eminescu a înnebunit și trebuie internat), dar de fapt nu face asta, sau nu doar asta: pe scheletul unei scrieri aparent clasice, cu Eminescu și alții: Titu Maiorescu, Creangă, Caragiale, Iacob Negruzzi, Veronica Micle etc, înfățișați în carne și oase, cu tot cu viața lor de zi cu zi, cu gânduri și temeri, autoarea creează o ficțune postmodernistă, în care securiști veniți din viitor îl spioneză pe Eminescu și îi fac Dosar de urmărire, ba mai mult, încearcă să-l îndrume pe acesta pe calea cea dreaptă – socialistă, proletară și egalitaristă. Lucru care evident că le dă mare bătaie de cap, atât pentru că Eminescu, cel din vremea nebuniei, pare mai interesat de matematică, de cunoașterea universului și de propriile gânduri, dar și pentru că, în viața lui reală, el nu a fost niciodată un om de stânga, fiind conservator înfocat, redactor al Timpului, locul de unde își lua leafa. Referitor la gânduri, de multe ori autoarea trece pur și simplu din narațiune în fluxul conștiinței lui Eminescu și e atât de veridică încât eu nici nu mă îndoiesc că poetul chiar a gândit acele lucruri și nu e de mirare să le fi gândit, fiindcă ea reconstruiește acest flux al gândurilor după însemnările sale, după scrisori sau alte surse, evident ficționalizând mult, mai cu seamă în conversațiile sale cu agentul Filipescu, unul din cei trimiși din viitor – Epoca Dej – pentru a-l fila pe conu Mihai, care sunt pură închipuire, dar dacă chiar s-ar fi întâmplat aievea, acelea i-ar fi fost replicile și gândurile.

Eminescu Societatea Carpatii Marea Unire Dacia MareRemarcabil mai este și faptul că toată această nebunie postmodernistă, intertextualizată la maxim – un dosar de urmărire în sine –  cu tot cu note de subsol semnate de Surse (în unele Surse îi putem recunoaște pe contemporani ai lui Eminescu, transformați de autoare în informatori, aceste note fiind de multe ori vorbele reale ale unor contemporani, dar transcrise ca niște note de urmărire, așa cum se practica în comunism – altele sunt imaginare, informatorii trimiși în trecut) este în fapt: 1. Un roman autentic în care viața lui Eminescu este pe bune repovestită de o străină, dar iubitoare gură și 2. O demitizare productivă a aurei legendare și ireal de neadevărate a poetului. În fapt, toată acestă joacă de-a securiștii-în-vremea-lui-Eminescu este, pe lângă o probă de imaginație și o desfășurare ficțională de amploare, o fină deconspirare a ceea ce au făcut atât contemporanii, cât și comuniștii, iar acum și noi, din Eminescu.

Și ce am făcut? Am uitat să-l citim, citim numai ce ne convine sau nu-l mai citim deloc, dar în schimb vorbim despre el ca despre Soarele de pe cer, fără a fi câtuși de puțin interesați de viața lui adevărată, de gândirea lui sau de lumea lui așa cum a fost. Contemporanii săi au început să-l mitizeze încă din timpul vieții – bietul poet genial pe care l-au înnebunit sărăcia, politica și femeile – , comuniștii au luat din el ce le-a convenit, mai cu seamă câteva poeme pe care le-au periat de tot ce era dușmănos, Împărat și proletar fiind cel mai cunoscut exemplu, și au făcut din el un organ de propagandă și au recreat trecutul și prezentul după cum le-a convenit, „demonstrând” că de fapt sistemul social puterd, monarhia vicioasă, l-a înnebunit și au jurat că în socialism nu se va mai întâmpla niciodată așa ceva – minciuni, evident – iar noi am preluat și de la unii și de la alții câte ceva, l-am transformat în autor canonic de neatins, i-am extras toată vlaga și am făcut din ea un terci pe care elevii de liceu îl înghit cu de-a sila pentru a trece Bacul.

646x404 reface atât biografia poetului, reinterpretează opera, face și demitizarea, îi scoate la înaintare și pe comuniști, ne distreză și cu poveștile de amor ale poetului, inventează, pe baza evenimentelor reale, unele povești care te transferă în secolul 19 (exact cum face Ioana Pârvulescu de exemplu), toate acestea într-un roman care taie viețile poetului în mii de fâșii, spre a le lipi la loc, în final, într-o frumoasă poză. Uneori, recunosc, m-aș fi lipsit de unele pasaje, prea greoaie, prea didactice, însă la final mi-am dat seama care e faza cu ele și de ce e bine că ele există în roman. Autoarea folosește mai multe voci, la fel ca și în romanul său, Cinci nori colorați pe cerul de răsărit, fiecare capitol este narat de altcineva: Eminescu, Filipescu, Veronica Micle, Caragiale, doctorul Suțu sau naratori neidentificați, și acest procedeu face ca lectura romanului să fie puțin greoaie, dar îți oferă răsplata unei perspective ample asupra a ceea ce citești. Autoarea pomenește și alte opere literare în care Eminescu este luat drept personaj: de pildă Bălăuca de Eugen Lovinescu – volum pe care infirmiera-informtoarea Elise îl citește cu religiozitate și apoi conchide că poetul a înnebunit din dragoste – sau Trilogia Eminescu a lui Cezar Petrescu, însă ea nu folosește stilul acestora, ci trece prin stilul lor, spre a crea un roman atipic, plin de ecouri, de voci, cu rupturi de ritm, analepse, prolepse, intertexte și scriitură de sorginte clasică.

Mi-a atras atenția, vizavi de ce scriam mai sus, un episod în care agentul Filipescu îi arată lui Eminescu – ambii fiind internați la un sanatoriu din Viena, unul pentru că era tulburat, celălalt pentru a-l urmări – o fotografie celebră a poetului, care tocmai apăruse pe prima pagină a ziarului Scânteia, într-un număr omagial, la 100 de ani de la nașterea poetului (deci ne aflăm în plină perioadă Dej, anul fără grație 1950):

Privirile îi fuseseră atrase hipnotic de o fotografie imensă, situată chiar pe prima pagină a ziarului. O privi cutremurat. Fotografia înfățișa pe cineva care îi semăna izbitor, dar în trăsăturile căruia poetul nu se recunoscu. O fi fost el matuf (în fond, nu-i scrisese el asta femeii iubite decât ca să accentueze retoric – îi plăceau antitezele – diferența dintre ei: el, urât și ursuz, ea, frumoasă și veselă). O fi avut fața umflată de orbalț (cândva). L-a durut și capul, l-au chinuit măselele! Va fi arătat cumplit (de acord), de aceea nici nu-și făcuse fotografia pe care i-o ceruse insistent Veronica. Dar fotografia asta din ziar, să mă bată sfântu`! dacă era a lui! Privirea sălbatică și arțăgoasă, de parcă ar fi căutătura unui câine turbat care abia așteaptă să fie asmuțit și să se repeadă (asupra cui?), nu-i eminesciană! Nu sunt eu! Zău că nu! (p.262)

Eminescu Centenar - Ipotesti - 1889 - 1989Favoritele mele au fost episoadele cu Veronica – ce vreți, suntem neam de bârfitori – și vai, cât de bine i-a redat autoarea sufletul, și aici se vede condeiul mânuit de o femeie care știe cum gândesc femeile, dar și episoadele mai săltărețe din ospiciul din Viena (de pildă episodul Carnavalului), cu Eminescu care zburda pe cărăile imaginației și astfel, reconstruia trecutul. Nici cele, cam puține totuși, în care apare Ion Creangă, nu sunt de neglijat. Și ce mi-a mai plăcut: de exemplu, într-unul din episoadele în care apar Eminescu, Veronica și Caragiale ( visul Veronicăi și episodul cu scrisorile trimise dramaturgului) sunt scrise în stilul lui Caragiale, parcă citești unul din Momentele sale sau, de ce nu, chiar O scrisoare pierdută. De fapt, de-a lungul întregii cărți mi s-a părut că autoarea se joacă și la nivel de text, de stil, nu doar de-a povestea, și acest lucru face ca romanul ei să fie și mai rafinat, și mai interesant de citit, mai ales dacă te prinzi care sunt mecanismele ei și care îi sunt intențiile.

Mi-aș dori ca acest roman să fie citit mai cu seamă de tineri, de liceeni. Știu că a avut un succes binemeritat în anul apariției, Cartea Românească, 2012, însă tot ceimihai-eminescu-b-2014 interesați de el și de literatură în general l-au citit, nu știu în ce măsură a ajuns la tineri, la liceeni. Nu știu dacă s-a făcut asta, dar aș propune, dacă mi-ar sta în putință, ca autoarea să facă un turneu prin licee și să citească fragmente din roman elevilor care dau Bacul, mai ales, poate le deschide apetitul. Să nu uităm că anul acesta „a picat Eminescu” la Bac și cu toții știm câtă bucurie a fost! În final, pot să mai spun atât: mă bucur că există și în literatura română autori care creează ficțiuni pornind de la viața reală a unor autori reali (acest lucru se tot practică în alte țări, cu toții am citit sau știm romane în care scriitorii apar drept personaje), dar mai ales mă bucur că cineva s-a aplecat asupra lui Eminescu. Nu e muncă ușoară, o poți da în bară grav, îți poți crea dușmani printre „apărătorii” lui Eminescu sau de ce nu, poți rata romanul. Florina Ilis a pus un pariu imens când a scris Viețile paralele, dar eu, și mulți alții înaintea mea, consider că l-a câștigat!

Citiși prima și a doua parte a Dosarului de urmărire literară? Dacă nu, citește! La final, vă propun o poezie scurtă a lui Eminescu, cunoscută de altfel, dar pe care o redescoper altfel după lectura acestui roman:

Se bate miezul nopţii…

Se bate miezul nopţii în clopotul de-aramă,
Şi somnul, vameş vieţii, nu vrea să-mi ieie vamă.
Pe căi bătute-adesea vrea mintea să mă poarte,
S-asamăn între-olaltă viaţă şi cu moarte;
Ci cumpăna gândirii-mi şi azi nu se mai schimbă,
Căci între amândouă stă neclintita limbă,

(foto: 1, 2, 3, 4)

Lasă un semn

comentarii

Despre autor

Ion-Valentin Ceaușescu
Co-fondator SB, Redactor-editor

Absolvent al Facultății de Litere (secția LUC) și al masterului TL-LC (2014), ambele la Universitatea București, este redactor-editor SB. Coordonator „Scrie-ți Povestea în Iași” (happening interactiv, în cadrul FILIT Iași). În 2015 debutează cu volumul de versuri „La o țigară cu umbrele” (Ed. Karth). Valentin este pasionat de rock, fotografie și poezie.

Număr articole publicate : 229