„Matilda” de Maria Feliksovna Kșesinskaia [fragment]

din „Matilda. Prim-balerina Teatrului Imperial Rus și amanta țarului Nicolae al II-lea”

Capitolul 7

Inevitabilul

Simțeam că țareviciul era tot mai puțin propriul stăpân. Îndoielile au început să mă macine. Nu cumva se redeschisese eterna discuție despre logodna și apoi căsătoria cu prințesa Alix?

Chinurile mele au sporit atunci când țareviciul a trebuit să plece la Londra pentru a participa, la 24 iunie (6 iulie) 1893 la nunta vărului său, ducele de York, George al V‑lea, cu prințesa Mary. Avea să o reîntâlnească pe prințesa Alix, care stătea la regina Victoria. Chestiunea logodnei a fost reluată, dar nici de data aceasta nu s‑a luat vreo decizie.

Doream să îmi petrec vara la Krasnoie Selo sau prin apropiere, pentru a fi lângă țarevici, care nu putea părăsi tabăra pentru a veni să mă viziteze la . Găsisem chiar și o dacea fermecătoare, pe malul lacului Duderhof. Țareviciul nu s‑a împotrivit planurilor mele, dar am fost sfătuită să nu mă stabilesc prea aproape de tabără, pentru a nu stârni zvonuri și bârfe nedorite.

Așadar, am închiriat o locuință la Koerevo [Koirovo], o casă mare, construită în vremea domniei Ecaterinei a II‑a și care avea o formă neobișnuită, căci planul îi era triunghiular. Legenda spune că, într‑o bună zi, pe când străbătea pădurea de la Koerevo [Koirovo], țarina însăși ar fi ales locul unde să‑i fie construită o dacea. Atunci când a fost întrebată cum ar dori să arate aceasta, Ecaterina a luat tricornul unuia dintre curtenii care o însoțeau și a zis: „Iată planul!” Și astfel, arhitectul a proiectat o clădire cu un plan triunghiular. Odată intrat pe moșie, vizitatorul descoperea o alee la capătul căreia se zărea o casă cu coloane și niște trepte impozante. La dreapta erau câteva cabane moderne. În spatele acestei bizare clădiri se afla un parc cam neîngrijit care se întindea până aproape de șoseaua Volkonski, care lega Țarskoe Selo1 de Peterhof.

1 Țarskoe Selo (rus., „Satul țarului”), oraș în care exista o reședință a familiei imperiale ruse și a nobilimii. Se afla la aproximativ 24 de kilometri sud de orașul , iar, în prezent, face parte din orașul Pușkin.

La lumina zilei, moșia avea un aer încântător și intim, dar seara, și în special noaptea, acest ansamblu de clădiri enorm, uitat de toți, părea sinistru, ba chiar înspăimântător. Clădirea mare și dependințele dădeau senzația că se pierdeau în codrul des și, parcă, nesfârșit, departe de orice așezare umană. Așadar, sora mea venea să doarmă cu mine și, pentru și mai multă siguranță, am hotărât ca slujitorul și nevasta lui, care locuiau în cealaltă parte a casei, să se instaleze în încăperea aflată lângă a noastră.

A fost o vară foarte tristă. Țareviciul a venit foarte rar să mă vadă în noua mea casă. Îi era tot mai greu să părăsească tabăra și să facă tot ce poftea.

Pentru mine, spectacolele de la Krasnoie Selo nu mai erau pline de acea bucurie lipsită de griji ca în stagiunea trecută. Inima îmi era grea din cauza unor presimțiri sumbre. Da, ceva urma să se întâmple, ceva pentru care trebuia să mă pregătesc și la care încercasem din răsputeri să nu mă gândesc.

La 10 august 1893, țareviciul și țarul au plecat spre Libava [Liepāja] și apoi în Danemarca. Țareviciul nu s‑a întors la Sankt Petersburg decât în toamnă, la 8 octombrie 1893.

Stagiunea de iarnă a început, ca de obicei, în septembrie. Repertoriul meu includea deja trei spectacole de balet, iar, la 20 februarie 1894, s‑a adăugat un al patrulea – Paquita, un balet în trei acte de Mazilier și Fescher, pe muzica lui Delveze și Minkus și în coregrafia lui Malavergne și Petipa. Însă, dacă eram fericită când mă aflam pe scenă, cu totul altfel stăteau lucrurile în viața privată, căci eram tristă și neliniștită, având presentimentul că mă aștepta o mare și inevitabilă suferință.

La 12 ianuarie 1894, a fost făcut anunțul îndelung așteptat al logodnei dintre Marea Ducesă Xenia Aleksandrovna și Marele Duce Aleksandr Mihailovici. Această căsătorie fusese încurajată dintotdeauna de către țar și de către țarină, care o priveau cu cea mai mare bunăvoință. Am sărbătorit evenimentul, de asemenea, acasă, împreună cu țareviciul. Sora mea și baronul A.L. Zeddeler au fost și ei de față. Dumnezeu știe de ce, am stat pe jos în dormitorul surorii mele și am băut șampanie.

Apoi s‑a petrecut un alt eveniment, pe care nu l‑am putut sărbători cum ar fi trebuit să facă orice rus, căci nu mi‑a adus decât mâhnire și disperare. La 7 aprilie 1894, a fost anunțată logodna țareviciului cu prințesa Alix de Hessen‑Darmstadt. Era ceva ce prevăzusem, ce așteptasem, ce știusem că avea să se întâmple, însă, cu toate acestea, m‑am simțit cuprinsă de o tristețe de neconsolat.

Și, tot la începutul acelui an, au început să circule zvonuri alarmante despre starea de sănătate a țarului. Faimosul profesor universitar Zaharin2 a fost chemat de la Moscova pentru o consultație. Nimeni nu știa exact cât de gravă era boala țarului, dar toată lumea simțea că viața îi era în primejdie.

2 Grigori Antonovici Zaharin (1829−1897), medic rus, profesor universitar la Universitatea din Moscova, fondator al școlii clinice moscovite și, din 1885, membru de onoare al Academiei Imperiale de Științe din Sankt Petersburg (n. red.).

Or, asta, mi‑am dat seama, nu putea decât să grăbească logodna țareviciului cu prințesa Alix3.

3 În ediția Letters of Tsar Nicholas II and the Empress Marie (Londra, 1937), Edward Bing nota la pagina 73: „Se împliniseră deja cinci ani de când Nikolai era îndrăgostit de prinţesa Alice, cu toate că tatăl său, Alexandru al III-lea, se opusese acestei căsătorii atunci când subiectul a fost luat pentru prima oară în discuţie, în 1891. Atât Elena de Orleans, cât şi Margareta a Prusiei, care primiseră vizitele emisarilor ţarului, respinseseră ideea de a se mărita cu ţareviciul, motivând că nu puteau renunţa la credinţa lor pentru a se converti la ortodoxie. Apoi, în 1894, când ţarul a căzut bolnav, simţindu-şi sfârşitul aproape, i-a îndeplinit fiului său cea mai fierbinte dorință, permiţându-i să meargă la Darmstadt să îi ceară mâna lui Alice” (n. a.).Eu și moștenitorul tronului vorbiserăm adesea despre faptul că iminenta lui căsătorie avea să ducă la inevitabila noastră ruptură. Conștient fiind de datoria pe care o avea, țareviciul nu mi‑a ascuns faptul că, dintre toate posibilele logodnice care îi fuseseră propuse, o considera pe prințesa Alix cea mai potrivită și că începuse să se simtă atras de ea.

A cucerit‑o și a determinat‑o să‑i accepte cererea în căsătorie în timpul șederii lui la Coburg, unde a participat la nunta Marelui Duce (Großherzog) Ernst Ludwig von Hesse‑Darmstadt cu prințesa Victoria Melita de Saxa‑Coburg și Gotha, care, mai târziu (în 1905), s‑a recăsătorit cu Marele Duce Kiril Vladimirovici, devenind Marea Ducesă Victoria Feodorovna.

Ceremonia a avut loc în prezența a numeroși reprezentanți ai ambelor familii, printre care s‑au numărat și regina Victoria, însoțită de nepoatele ei, prințesele Victoria și Maud4, împăratul german Wilhelm al II‑lea, Marea Ducesă Maria Aleksandrovna, Marele Duce Vladimir Aleksandrovici și Marea Ducesă Maria Pavlovna.

4 Prințesele Victoria a Marii Britanii (1868−1935) și Maud de Wales (1869−1938), viitoarea regină a Norvegiei, fiicele lui Edward al VII-lea (1841−1910) și ale Alexandrei de Danemarca (1844−1925) (n. red.).

La sosirea lui la Coburg, țareviciul a cerut încă o dată mâna prințesei Alix. Timp de două zile, aceasta a refuzat. Abia în cea de‑a treia zi a acceptat, cedând la rugămințile familiei.

Când vine vorba despre rolul jucat de ultima țarină în timpul domniei soțului său, părerile sunt cât se poate de diferite, însă trebuie să fiu de acord cu faptul că, alegând‑o pe prințesa Alix, țareviciul a găsit în ea o soție care înțelegea principiile care stau la baza autorității monarhului: o femeie cu înalte principii morale, care avea să îi fie o tovarășă credincioasă în vremurile de restriște, capabilă să îl susțină și să îl consoleze și să înfrunte, cu o neasemuită demnitate, martiriul captivității și apoi moartea.

După ce s‑a întors de la Coburg, țareviciul nu mi‑a mai făcut nicio vizită, dar am continuat să ne trimitem scrisori. Ultima dată când i‑am scris a fost pentru a‑i cere permisiunea de a‑i spune mai departe „tu” și de a veni la el în caz de nevoie.

Mi‑a răspuns cu aceste rânduri emoționante, pe care nu le voi uita niciodată:

Indiferent ce se va întâmpla cu viața mea, zilele petrecute alături de tine vor rămâne pentru totdeauna cele mai fericite amintiri ale tinereții.

De asemenea, m‑a asigurat că voi avea mereu ușa deschisă la el și că îi voi putea spune în continuare „tu”, la fel ca în trecut. Și‑a respectat promisiunea: ori de câte ori împrejurările m‑au silit să îi cer ajutorul, mi‑a primit rugămințile în mod favorabil și nu m‑a refuzat niciodată.

Discuțiile purtate cu țareviciul și încrederea pe care mi‑a arătat‑o se numără și azi printre cele mai prețioase amintiri ale mele.

Țareviciul avea o neasemuită cunoaștere a limbii ruse și a subtilităților ei și găsea cea mai mare plăcere în a‑i citi pe clasicii ruși. În afară de faptul că era un erudit și vorbea perfect mai multe limbi, era ajutat în lecturile sale și de o memorie extraordinară. De asemenea, era și un excelent fizionomist.

Pronunțatul simț al datoriei și al demnității reprezenta o altă calitate a sa. Dovedea o excelentă stăpânire de sine. Se putea controla și își putea ascunde sentimentele, păstrându‑ș i calmul și în cele mai cumplite clipe. Asta nu se datora, în niciun caz, indiferenței, căci în relațiile sale era bun, simplu, fermecător. Îi vrăjea pe toți cei cu care făcea cunoștință, care erau fermecați încă din prima clipă de chipul său frumos, pe care se citea blândețea.

Fiind o fire mistică și fatalistă, era conștient în cel mai înalt grad de misiunea sa. A considerat că era de datoria lui să rămână în Rusia, nu doar în timpul Revoluției ci, mai ales, după aceea, nedorind să își părăsească meleagurile natale. Așadar, a plătit cu propria viață, dar și cu viețile celor din familia sa, pentru încrederea pe care a avut‑o în poporul rus.

Cu toată dragostea pe care i‑am purtat‑o, am văzut limpede că țareviciul nu era înzestrat cu calitățile necesare unui conducător. Nu pentru că i‑ar fi lipsit caracterul sau voința, ci, pur și simplu, fiindcă nu avea darul de a‑ș i impune vrerea și, adesea, ceda în fața altora, în ciuda faptului că primul lui impuls era, adesea, corect. Însă, chiar dacă uneori mi‑am permis să îi spun că, având un astfel de caracter, cu greu va putea domni, Dumnezeu știe că nu am susținut niciodată ideea că ar fi trebuit să renunțe la a fi țar.

După logodna sa, țareviciul m‑a implorat să stabilesc când și unde am putea avea o ultimă întâlnire. Am căzut de acord să ne vedem pe șoseaua Volkonski, aproape de un hambar și suficient de departe de drumul mare.

Am venit din oraș cu trăsura; el a sosit călare din tabără. Ca întotdeauna când sunt prea multe lucruri de spus, ne podideau lacrimile și nu ne găseam deloc cuvintele. Căci, oare, ce ar mai fi de zis când au sosit cele din urmă clipe, acele groaznice, inexorabile minute în care îți iei rămas‑bun?

Când țareviciul a plecat spre tabără, am rămas lângă hambar și l‑am petrecut cu privirea, până când a dispărut în zare. Se tot întorcea să mă privească. Nu am plâns, deși eram profund nefericită, sfâșiată de o durere care creștea necontenit pe măsură ce Niki se îndepărta.

În cele din urmă, m‑am întors acasă. Căminul părea atât de pustiu de acum! Credeam că viața mea luase sfârșit, că nu aveam să mă mai întâlnesc niciodată cu fericirea și, ca atare, că, din acel moment, nu o să mai simt nimic altceva decât mâhnire, o copleșitoare mâhnire!

Știam că unora urma să le fie milă de mine, în vreme ce altora o să le facă plăcere suferința cu care mă luptam. Nu doream să fiu compătimită și aveam nevoie de mult curaj pentru a da ochii cu cei din jur. De toate acestea mi‑am dat seama însă abia mai târziu. În acele clipe nu simțeam decât suferința cumplită și fără de sfârșit a pierderii lui Niki. Nu există cuvinte care să poată descrie ce am trăit când mi‑a ajuns la urechi vestea că se afla alături de logodnica lui! Primăvara fericită a tinereții mele se sfârșise. Începea o nouă viață plină de durere a unei femei căreia inima îi fusese frântă mult prea curând!

Pentru vară, am închiriat primul etaj al unei vile din Strelna, unde am mers împreună cu sora mea. Am trăit acolo ca o pustnică, izolată de lumea înconjurătoare, lipsită de dorința, dar și de energia de a mă întâlni cu cineva. Nu voiam decât să fiu lăsată în pace.

Însă, a trebuit să mă adun pentru a fi capabilă să apar în spectacolele din timpul stagiunii de vară de la Krasnoie Selo. Cel puțin, urma să am consolarea de a‑l vedea pe iubitul meu Niki, chiar și de la distanță… Și l‑am văzut! Dansam în micul balet al lui Perrot, La naïade et le pêcheur5, pe muzica lui Pugni, dar și în alte producții ale căror nume le‑am uitat. Era însă un moment trist și dureros.

5 Denumirea pe care a purtat-o baletul în trei acte și șase scene Ondine, ou La naïade (1843), atunci când coreograful Jules Perrot (premier maître de balet al Teatrelor Imperiale, între 1848 și 1859) l-a montat pe scena lui Balșoi Kamennîi Teatr, unde a avut premiera la 11 februarie 1851. Marius Petipa a prezentat, la rândul său, baletul, păstrându-i numele, după ce a devenit premier maître de balet (n. red.).

La 28 iulie, a fost organizat un spectacol de gală pe scena teatrului de la Palatul Peterhof pentru a celebra căsătoria Marii Ducese Xenia Aleksandrovna cu Marele Duce Aleksandr Mihailovici. Pentru această ocazie, Marius Petipa a creat un balet într‑un singur act, Le réveil de Flore6, în care rolul principal, cel al Florei, mi‑a fost încredințat.

6 Probujdenie Florî (rus., „Deșteptarea Florei”), balet într-un act pe muzica lui Riccardo Drigo (1846−1930), al cărui libret a fost semnat de către Marius Petipa și Lev Ivanov, deși coreografia i-a aparținut doar primului (n. red.).

Teatrul Palatului Peterhof, construit în anul 1745, în timpul domniei țarinei Elisabeta Petrovna, fiica lui Petru cel Mare, pe locul unei vechi școli de călărie, a fost reconstruit în 1857. La spectacolul de gală, era complet restaurat, extins în ceea ce privește clădirile anexe și electrificat. De asemenea, fusese decorat într‑un mod splendid.
Printre invitații străini de rang înalt care au onorat evenimentul s‑au numărat: regina Olga a Greciei, Mare Ducesă de Rusia și mătușa țarului Nicolae al II‑lea, prințesa Alexandra de Wales, care, mai târziu, va deveni regină, însoțită de cele două fiice, Victoria și Maud, prietene din copilărie ale țareviciului, și prințul Christian al Danemarcei.


Cartea se poate comanda aici

Traducere din limba engleză şi note: Alina Bâltâc
Prefață: Antoaneta Olteanu
ISBN:978-606-95078-2-7
FORMAT: 13×20 cm
NUMĂR PAGINI: 416+ 8 coliță
GRUP: Cărți Adulți
CATEGORIE: Istorie
SUBCATEGORIE: Memorii
COLECȚIE: Corint Istorie
VÂRSTA:16+


Despre autor

(1872−1971), cunoscută drept prințesa Romanovskaia Krasinskaia după căsătoria cu Marele Duce Andrei Vladimirovici, a fost o balerină rusă de origine poloneză, prim balerină a Teatrelor Imperiale din Sankt Petersburg. După Revoluția Rusă a emigrat în Franța, unde și a deschis o școală de balet în cadrul căreia s-au format unele dintre cele mai cunoscute staruri ale baletului din secolul al XX-lea: Margot Fonteyn, Alicia Markova, Tatiana Riabușkina, Tamara Tumanova și Maurice Béjart.


Lasă un semn

comentarii

Autor articol: Semnu' Bun

Avatar
Primul semnalizator cultural de pe această platformă. Îndrumă și recomandă din 2010.