În pregătire, la frACTalia: Oamenii fumurilor, de Eugen Bartic-Bogdan

Acest articol a fost publicat de Semnu' Bun pe 3.01.2017 în rubrica Repere culturale | Evenimente și are asociate următoarele etichete: , , , , , .

Eugen Bartic-Bogdan este absolvent al Facultății de Litere din Iași (2004) și al unui master în semiotică la Suceava (2006). A publicat, între altele, o serie de articole în revista Egophobia și un prim roman în anul 2011 (Testamentul unui nou-născut, editura Sedcom Libris, Iași). A înființat, în același an, Asociația Artceva și a realizat sub egida acesteia revista Artceva Magazin precum și diverse concerte, ateliere de creație, seminarii educaționale și alte activități destinate elevilor de gimnaziu. A prezentat fragmente de roman în cadrul cenaclului internațional duVerden din Bergen (Norvegia), acolo unde trăiește împreună cu soția și cele două fiice, Astrid și Iselin, din anul 2013. Prezintă un interes deosebit pentru el istoria religiilor, literatura medievală scandinavă, folclorul european în general și basmul românesc în particular.
În martie 2017, îi va apărea cel de-al doilea roman, Oamenii fumurilor, la editura frACTalia.


Sinopsis: După ce îşi amintesc în amănunt povestea asediului Atenei, locuitorii unui sat de costoboci se confruntă cu o ceată răzleaţă de străini arţăgoşi. În urma izbânzii asupra lor, căpetenia dacilor pleacă să-şi viziteze fiica şi află că acolo consătenii lor au fost botezaţi creştini de către un preot venit de la Roma. Un al doilea şi mai însemnat val de atacatori, asemănători cu primii şi nu prea, este tratat violent cu o alianţă de triburi învecinate şi se soldează cu o nouă victorie şi reţinerea unui prizonier de vază. Vraciul costobocilor îi dezvăluie originea şi-i pregăteşte pe săteni pentru o confruntare epocală căreia acum îi vedeau doar semnele de început. Preotul creştin câştigă încrederea tarabostelui şi întemeiază subtil prima comunitate creştină mai închegată din ţinutul dacilor liberi. Reuşeşte să convertească pe fiul slab de fire al unui om de seamă şi este folosit pentru a-l învăţa pe prizonier graiul locului. Planurile îi sunt date peste cap de un incident în care acel om de seamă este ucis. Vina cade asupra lui şi pe fondul insolitei apariţii a unei familii de irlandezi scăpaţi din războiul cu romanii în plin process de creştinare, este nevoit să se facă nevăzut. Înainte de asta reuşeşte să smulgă veneratul talisman al solomonarilor după o întâlnire contondentă cu vremelnicul şi cherchelitul ei purtător. În drumul către stăpânii lui prezumtivi de la Roma este însă prins de către un pribeag torţionar grec şi supus la toate caznele posibile. Talismanul ajunge înapoi la costoboci o dată cu înteţirea semnelor de război, iar prizonierul ajunge să joace un rol important în pregătirile pentru viitoarea conflagraţie. Când toate informaţiile sunt puse cap la cap, o nouă alianţă de dimensiuni colosale, din care fac parte şi costobocii prin ochii cărora s-a desfăşurat intriga, este pusă sub comanda unui rege germanic şi opusă tot mai opresivilor romani în ceea ce avea să fie primul – şi cel mai de success – război marcomanic. Romanii sunt înfrânţi dar în urma victoriei alianţa se destramă. Romanii se repliază diplomatic şi în cele din urmă creştinismului îi rămâne cale liberă către barbarii de dincolo de Hister. Costobocii dispar din istorie lăsând în urma lor doar amintirea preţiosului lor talisman, Theômetar.

Se află undeva prin Knarvik, un loc foarte frumos pe care (poate şi din cauza cărţii) n-o să-l uit uşor. Cea mai mare parte din roman a fost scrisă în casa asta:


Oamenii fumurilor

̶  fragment din romanul aflat în pregătire la editura frACTalia  ̶

Gallahorn se născuse la Boroaia, o așezare aflată la vreo câteva ceasuri de mers călare de la Bazna. Tatăl lui le zisese tuturor la naștere că era greu de crezut ca el s-ajungă ceva în viață pentru că ieșise cu picioarele înainte și auzise din bătrâni că toţi cei care păţiseră una ca asta au devenit invariabil niște imbecili. Apoi, când l-au văzut crescând fără măsură și ajungând să se bată pentru te miri ce cu cei mai mari decât dânsul cu câțiva ani, și-au mai venit în fire și-au hotărât că ursitoarele au nimerit-o prost în ce-l privea. Asta și fiindcă le era de-acum teamă să mai zică ceva rău despre el fără să se aștepte la certuri groaznice. Când Gallahorn care abia împlinise șaisprezece ani, a înfipt un cuțit lângă palma tatălui său, înainte ca aceasta să se ridice și să-l lovească dintr-o pricină rămasă necunoscută, au decis că e spre binele tutror să fie azvârlit pe uşă din casa părintească. Aşa că, într-o dimineață răcoroasă, cu puţin înainte ca părintele său să-şi ia avântul potrivit pentru împlinirea promisiunii, s-a furişat în cuhnie, și-a umplut burta cu mâncare, a golit singur o bărdacă de vin, ceea ce nu se mai întâmplase până atunci decât pe ascuns și dus a fost. Mamă-sa îl privise de sub pătură tot timpul, cu lacrimi în ochi şi cu gura plină de pietre amare. Ştia foarte bine că n-o să-l mai vadă în veci, că n-o să mai afle nimic despre el decât în amăgirile numite visuri, dar se consola cu gândul că va ajunge odată şi odată un bărbat de seamă, aşa cum au ajuns toţi cei pe care orgoliul i-a trezit mai devreme în ajunul alungării lor. Apoi, o vreme n-a mai știut nimeni nimic despre el. Asta şi pentru că în perioada aceea blestemată veștile ajungeau destul de rar acolo unde trebuia și doar dacă se născuseră în zodia fericită a norocului chior. Chiar în aceste condiții, cei care apucaseră cât de cât a se intersecta cu el pe ciudata orbită a destinului spuneau pe la colțuri că, din pricina firii lui sfădalnice, nu reușise să se apuce temeinic de nicio meserie normală și că, epuizând repede și în silă toate variantele, se înhămase la singurul lucru drag sufletului său veșnic în fierbere, devenind mercenar. Bucuros că a găsit calea cea mai potrivită și mai onorabilă către pierzanie, se înrolase succesiv în mai toate armatele din lumea cunoscută de om, făcând tuturor impresii puternice chiar dacă nu întotdeauna bune. Drept urmare, impresionați de gravitatea zvonurilor care circulau pe seama lui, oamenii recunoșteau că Gallahorn văzuse la viața lui multe lucruri groaznice și că din ele, mai mult de jumătate le săvârșise chiar el. Nu de puține ori a ajuns să lupte în tabere diferite în timpul aceluiași război, ceea ce l-a făcut suspect de spionaj și candidat la spânzurătoare, situație de care a scăpat ca prin urechile acului. A fost cărător de apă, stegar, apoi pedestraș, armator de catapultă, luptător cu pilul, marinar și în răstimpuri, gladiator. A deprins cu sârguinţă meșteșugul armelor ca nimeni altul și de la locuitorii deșerturilor întinse a învăţat să-și îngrijească singur rănile și să mănânce săptămâni la rând numai ciulini. Prefera să doarmă mai mult sub cerul liber și, când se adăpostea el, puteai fi sigur că zeii mânioși au dezlănțuit stihiile vrând să inunde pământul. Urmele de sabie de pe brațe și de pe față au convins pe toată lumea că nu pierduse vremea atunci când, după douăzeci de ani de rătăciri insondabile, s-a întors la ai săi și le-a cerut iertare pe sub mustața destul de groasă. I-a aruncat tatălui său pe masă câțiva pumni cu bani, adică toată agoniseala lui și, fără să aştepte de la acesta vreo reacţie, s-a răsucit pe călcâie şi s-a dus într-o pădure unde în numai câteva zile a ridicat o mândreţe de colibă în stil persan, singurul care i-a rămas în suflet din câte întâlnise până atunci. A stat acolo lipsit de orice grijă, bând şi mâncând ca un porc cu burta cât un iaz, până când regele Pieporus a trimis special după el pentru o pricină foarte importantă. Cel trimis fusese Dardu bătrânul. Când acesta îi ciocăni pentru prima dată în poartă, Gallahorn ieși în pielea goală și cu o ghioagă imensă în mână. Îi spuse prin întunericul gros că, oricine ar fi, e mai bine s-aștepte să se sature de cea cu care se culcase în noaptea respectivă sau în mai multe nopți, nimeni nu știa cu precizie, pentru că ea purta deja în pântece prunc; și că acest lucru, săturatul adică, este destul de improbabil în viitorul apropiat sau vreodată. Observând însă că Dardu bătrânul stă în ploaia necontenită și în frig de două zile și două nopți, slujind cu credință unei porunci oarecare, l-a chemat înăuntru și i-a dat să bea fără reţineri o ulcică plină din vinul lui. L-a ascultat cu luare aminte cât a liorpăit, după care a luat şi el una şi s-au îmbătat amândoi bine după care și-au povestit vieţile plus alte câte-n lună și-n stele, o săptămână încheiată. Gallahorn i-a zis că e un bun soldat dacă a avut atâta răbdare numai ca să-l ademenească într-o expediție, fie ea și alături de Pieporus. Și că oricând vrea, poarta bordeiului său îi e larg deschisă noapte şi zi. Dardu îi spuse cu limba împleticită că știe asta de-acum, dar că e mai bine să se hotărască odată dacă va merge sau nu. Gallahorn se întoarse către femeia pe care o chema Sina, stătu țeapăn câteva momente, apoi zise că e de acord, numai că vor trebui să plece cât mai repede. Faţa femeii se făcu pământie, iar Dardu nu-și aducea aminte să fi văzut vreodată chip la fel de frumos sub valul de lacrimi care-i inundă dintr-odată ochii albi, lipsiți complet de vedere. Femeia pipăi ușor aerul din jurul ei până când dădu de o custură căreia îi cunoștea de mult mânerul frumos încrustat din os de zimbru. Îl ridică deasupra mâinii stângi și, puțin peste încheietură, făcu o crestătură adâncă din care gâlgâi negru și rău prevestitor sângele. Îi promise lui Gallahorn că în fiecare zi petrecută în singurătate până la întoarcerea sa, se va tăia în acest fel, însă mereu mai sus, până când va ajunge la beregată.

[…]

Abonează-te gratuit prin email

Introdu adresa de email pentru a te abona și vei primi notificări doar când vor fi publicate articole noi.

Alătură-te altor mii (13) de abonați

Direcționează 20% din impozit

Donează dacă vrei să susții financiar educația culturală. Decide ce faci cu 20% din impozitul afacerii tale. Poți contribui la dezvoltarea revistei, ca aceasta să aibă mai multă consistență, coerență și consecvență în plan editorial. Îți mulțumim în avans! Revista digitală SemneBune este un proiect editorial al Asociației AdLittera și este online din 2010.

Autor articol: Semnu' Bun

Primul semnalizator cultural de pe această platformă. Îndrumă și recomandă din 2010.