„Învoiala” lui George Bălăiță

Ultimul publicat (dar nu și scris, după cum am putut afla din mărturiile prozatorului desprinse din interviuri) de , Învoiala, a apărut la editura Polirom în anul 2016, la mai bine de două decenii și jumătate de la ultima apariție editorială originală, colecția de povestiri, articole și eseuri grupate sub titlul Gulliver în Țara Nimănui, din 1994. Volumul de interviuri din 2004, numit Câinele în lesă, și seria de Opere, publicate la editura Polirom (din care au apărut trei volume), nu pot fi considerate opere noi, de aceea romanul acesta insolit în cadrul operei lui este ultima mărturie a talentului său de prozator. Tăcerii editoriale a autorului Lumii în două zile nu i s-a găsit încă un răspuns satisfăcător, dar problema rămâne deschisă unor speculații. Se pare că autorul nu a încetat niciodată să scrie, dar nu a mai simțit nevoie să publice sau poate nu a fost destul de mulțumit de rezultatul muncii sale. Cea de-a doua variantă nu pare viabilă decât în măsura în care autorul ar fi dorit să dea o nouă capodoperă care să pună în umbră sau Ucenicul neascultător. Există totuși mărturii ale autorului, mai ales în interviuri, că o continuare a Ucenicului neascultător ar fi fost nu doar planificată, dar chiar scrisă și doar aștepta un editor dispus să publice cartea toată într-un volum masiv, de peste 1500 de pagini. Din păcate, moartea autorului, în 2017, a anulat, cel puțin până se va găsi un editor, acest proiect.

Conceput cu instrumentele unui scenariu de film, volumul lui Bălăiță diferă destul de mult de restul operei sale. Punctul de plecare al cărții este reprezentat de povestea/nuvela lui Ion Creangă, Povestea lui Stan Pățitul. Nu știm daca autorul și-a dorit să scrie într-adevăr un scenariu sau doar a experimentat voit și în mod asumat cu stilul, însă rezultatul este unul cel puțin interesant. În cazul în care ar fi vrut, fapt pe care nu îl credem, știind că Bălăiță era un pasionat al filmelor și nu o dată a dorit să scrie un scenariu real, nu putem să bănuim că autorul nu știa că într-un scenariu fiecare cuvânt își are rostul atâta timp cât poate fi transformat în imagine sau poate contribui la o imagine cât mai exactă. Ori, în cazul acestui text prea puține sunt scenele în care ceea ce pre a fi un stil scenaristic chiar să fie într-adevăr un scenariu. Ba mai mult, chiar și atunci când stilul este cât mai apropiat de scenariu, după regulile acestui gen, imaginile ar fi imposibil de filmat, fiind fanteziste. Așadar, putem afirmă că autorul s-a jucat în mod voit cu ideea de proză cinematografică, stilul și metatextul fiind de fapt mai importate uneori decât povestea în sine.

George Bălăiță excelează la dialoguri în acest . Putem observa acest lucru în episodul în care Chirică se întâlnește întâmplător cu un drac mai bătrân într-o șură și au un dialog din care reiese că există conflicte de generație și între draci:

La rândul lui, nașul dispare. Chirică e ușor neliniștit. Mișca ceva în fan, în altă parte. Apare încet o pereche de coarne de cerb. Râsul înfundat al nașului. Iese pe jumătate din fân. Ține în mâini coarnele.

Ce faci, nașule? Ziceam că ți-a venit porunca și-ai tulit-o fără sa spui. M-ai băgat în sperieți.

Ești slab de înger, finule!

Mai las-o cu îngerii, nașule. Nu-mi plac…

Nici mie… Un înger e un fel de drac îmbrăcat in rochie de mireasa.

Nașule, nu te-ai schimbat deloc, tot șugubăț ai rămas. Si nu ne-am văzut de multișor.

Nu tocmai. Abia vreo trei sute de ani.

Dumneata, nașul, ești de modă veche. Îți trece timpul ușor. Te iei cu vorba, îi dai cu gluma…

Da, voi ăștia tineri faceți sângele baligă. Ați umblat pe la școli și ați uitat obiceiurile strămoșești. Praf o sa se aleagă de iadu’ nostru când o să puneți voi mana pe el. Numai că mai aveți de așteptat… ehe…

Referitor la narațiune am putea spune că subiectul se păstrează în linii mari din textul lui Creangă, dar este mult dezvoltat, pe parcursul a 216 pagini și autorul introduce personaje noi. Povestea lui Creangă, foarte cunoscută, poate fi rezumată cu ușurință. Stan, zis al lui Ipate, merge într-o zi la pădure și, după ce termină de mâncat, lasă un boț de mămăligă pe o buturugă și spune că cine o găsi-o, om sau lighioană, dacă-i va fi foame să o mănânce și să zică bodapostre. Un diavol, trimis pe Pământ de Scaraoțchi pentru mai învrăjbi oamenii, o găsește, o mănâncă, dar nu zice bodapostre, așa că trebuie să intre în slujba lui Stan timp de trei ani (număr magic), timp în care îl ajută pe acesta în gospodărie, îl îmbogățește, îl însoară și drept răsplată nu cere la final decât să ia din casă ceva ce nu-i trebuie. Dacă în povestea lui Creangă dracii sunt mai degrabă de inspirație folclorică, fiind foarte ușor de păcălit, dar totuși destul de inteligenți, în romanul lui Bălăiță, dracii au o mai mare complexitate, se poate face ușor o distincție între ei, au fiecare caracteristici bine conturate. Ba mai mult, am putea propune o interpretare a romanului tocmai din prisma dracului, și nu a omului, așa cum pare să fi sugerat inclusiv autorul pe alocuri. Am putea afirma că una dintre temele romanului ar fi umanizarea dracului. Această ideea fost propusă de mai mulți recenzenți ai cărții, printre care Nicolae Manolescu.

A fost o întâlnire plăcută. Vreau să te mai întreb o dată, jupâne Stan, tocmai, să încheiem ce începuserăm: domnia ta nu crezi că s-ar putea ca în om să se afle tot atâta parte din diavol cât în diavol din om… ce zici de o trăsnaie ca asta, care trece de dimineață prin capul plin de nori al unui poet, hm?

În , subiectul este păstrat în mare parte, doar că, așa cum am afirmat, apar personaje noi. Pe lângă Stan, Scaraoțchi, Chirică (dracul), baba (numită aici Baba Hârca), soția, socrul, copilul nou-născut și alte personaje adiacente, Bălăiță introduce un al doilea drac, mai bătrân și mai rău, zis Nașul, o drăcoaică, pe Anghelina, pe Mamona, stăpânul coastelor de drac pe care le primesc femeile la naștere, un Scrib, un Păpușar, un morar, Lomură cel Șchiop în rol de socru, Catrina, în rol de soție, precum și o întreagă serie de vecini, și mai ales vecine, cu care atât Stan, dar mai ales Chirică interacționează. Totul este exagerat, dar nu grotesc, și nu parodiat. Se creează o superbă panoramă a unui sat atemporal românesc, în care se întâmplă tot felul de lucruri stranii.


Ultimul roman al lui George Bălăiță este unul extraordinar, cum nu prea se mai scriu, și care într-adevăr, la data apariției, a fost recunoscut ca atare, a fost citit, comentat, inclus în topuri. Redescoperit la patru ani de la apariție, pot afirma că nu și-a pierdut deloc din forță și din inteligență.


Titlu: Învoiala
Autor: George Bălăiță
Editura: Polirom
An apariție: 2016
Număr pagini: 216

Lasă un semn

comentarii

Autor articol: Ion-Valentin Ceaușescu

Ion-Valentin Ceaușescu
Absolvent al Facultății de Litere (secția L.U.C.) și al masterului T.L.-L.C. (2014), ambele la Universitatea București, este redactor-editor SB. Ion-Valentin Ceaușescu este coordonator „Scrie-ți Povestea” (happening interactiv, în cadrul FILIT Iași). Prezent cu o povestire în volumul colectiv „Ficțiuni reale”, coordonat de Florin Piersic Jr., ed. Humanitas. În 2015 debutează cu volumul de versuri „La o țigară cu umbrele” (Ed. Karth). Valentin este pasionat de rock, fotografie și poezie.