„Mica mea inimă de om singuratic” de Vlad Drăgoi [fragment]

Îmi plăcea cum arăta, era blondă şi cu ochii mari şi verzi şi îi stătea super bine în costum de baie şi uneori mă ruga s‑o dau pe umeri şi pe spate cu loţiune de plajă, şi eu de mult tot voiam să fac o mişcare, dar niciodată nu i‑am zis nimic şi nici ea nu mi‑a zis nimic şi nu pot să zic că n‑ar fi fost ocazii, că doar am mai fost împreună prin păduri şi pe la ştrand şi am stat dezbrăcaţi unul lîngă altul pe o pătură, dar acum, fiind amîndoi la mare, mă gîndeam că ar fi tare păcat să nu‑mi iasă o mişcare, şi parcă simţeam că încet‑încet îmi vine şi curajul să îi zic ce şi cum, aşa că pîndeam lacom momentul, dar nu a ieşit nimic pentru că, în locul unde eram cazaţi noi, un fost spital transformat în pensiune, unde totul era alb şi plin de paturi din alea masive de fier şi în care încă mirosea puternic a dezinfectanţi, stătea şi un tinerel de vîrsta noastră, frumos şi slab şi cu fibră atent lucrată pe el, care, într‑o dimineaţă, a stat cu noi pe terasa faină şi cufundată în foşnet de crengi a pensiunii în timp ce beam ceai şi mîncam ouă fierte şi slănină şi brînză albă tăiată în felii subţiri, şi mi‑am dat seama din prima că între ei doi apare ceva, şi discuţia lor înainta cumpătat, dar puternic, nu se grăbeau cu nimic şi fiecare privire era prinsă şi înregistrată la maximum şi, cînd privirile nu li se intersectau, se bucurau parcă de anticiparea intersectării atunci cînd pleoapele le erau lăsate timid în jos şi după fiecare replică urma un zîmbet sau un rîs sănătos, şi, singura dată în care eu am ales să intervin, vrînd să stric, în favoarea mea, tot contactul ăsta care‑mi făcea rău, a fost cînd m‑am legat brusc de faptul că tinerelul fuma, şi atunci cînd i‑am zis‑o am făcut‑o cu o voce şi cu un ton, aşa, la băşcălie faţă de mine cumva, gen aoleu, şi tu fumezi, mai bine te laşi, frate, voind să‑i atrag ei atenţia, de fapt, că totuşi replica mea e voit puerilă şi că nu are alt rost decît acela de a detensiona atmosfera cumva comic, dar eu totuşi am curaj s‑o fac pentru că sînt pe fază şi nu mi‑e frică de nimic şi că ea poate o să rîdă cu duioşie şi drag de cum am dat‑o, dar nu a fost aşa, pentru că din partea ei n‑am primit decît tăcere şi din partea tine­ relului am primit o ridicare din umeri şi o strîmbătură în jos, a indiferenţă, a buzelor, urmată de încă un tras îndelung din ţigară, ca să‑mi facă în ciudă parcă, după care şi‑au văzut în continuare de discuţia lor despre nimic, în care se simţeau aşa de bine şi în care eu nu m‑am mai băgat cît a durat toată masa, şi mi‑am mîncat şi mi‑am băut micul dejun în linişte şi în disconfort, neavînd pornirea să mă ridic şi să plec, adică avînd‑o, ce zic, avînd‑o strivitor şi dureros în suflet, dar fără să‑i dau ghes, pentru că asta ar fi însemnat şi mai multă umilire şi înfrîngere.


, Mica mea inimă de om singuratic

Colecţia „Ego. Proză”

„Într-o noapte ploioasă de mai, Vlad provoacă un accident cumplit la locul de muncă. Nedescoperit încă, plănuiește ca pînă dimineață să-și facă pierdută urma. Mi-a venit nefiresc de ușor să încep povestea pornind de la cele două puncte de mai sus, exact cît trebuie de minime, precise și parcă un pic extreme, de action film mai ieftinel, deloc rău, totuși, la care ai vrea și n-ai vrea să intri (pînă la urmă intri) pe la 11-12, înainte să începi schimbul doi la o librărie de mall. M-am blocat puțin pe la jumătate, cînd mi-am dat seama că thrillerul ăsta cînd nebun, cînd domol, cînd trist, cînd plin de explozivă sărbătoare are șanse mari să devină cel mai pe bune lucru scris pînă acum de mine, despre mine, adică subiectul pe care – îmi place mereu să mă alint – încă îl țin cel mai bine în frîu. Și firește că am avut dreptate: pînă la final mi-au dat serios lacrimile. Și nu s-au oprit multă vreme.” ()

Vlad Drăgoi s-a născut in 1987, la Codlea, unde trăiește și acum. A urmat cursurile Facultății de Litere din Brașov. A debutat cu volumul de proza Istoria artelor sau memoriile unui veleitar incognito la editura ieșeana Lumen, în 2009. În 2013 a urmat volumul de poezie Metode, la Casa de Editura Max Blecher.

Blog: trubadurulcretz.blogspot.com.

Lasă un semn

comentarii

Autor articol: Semnu' Bun

Avatar
Primul semnalizator cultural de pe această platformă. Îndrumă și recomandă din 2010.