„Arșița” de Cosmin Perța [fragment]

Romanul „Arşiţa” de Cosmin Perţa încheie în forţă o trilogie începută cu „Teofil şi Cîinele de lemn” (2012) şi continuată în 2015 cu „În urmă nu mai e nimic”, afirmând un prozator (venit dinspre poezie) cu un univers aparte, un mix de realism cotidian şi fantastic în descendenţa prozei central-europene şi ruseşti (Gogol, Cehov, Harms, dar şi Bulgakov), traversat de satira socială şi  culminând, în romanul „În urmă nu mai e nimic”, cu experienţa mistic-religioasă. Teofil, călugărul, este, de altfel, personajul comun celor trei volume ale acestei trilogii poetice şi vizionare,
care impresionează prin imaginarul extrem de puternic pe care îl pune în scenă. „Arşiţa” păstrează atmosfera de proză rusească, mistică şi psihologică, dar pe fundalul unei violente distopii, reprezentând, aşadar, voletul final, şi cel mai puternic, al trilogiei romaneşti. O trilogie care impune, fără îndoială, unul dintre prozatorii de prim-plan ai tinerei generaţii din literatura noastră contemporană. – Adina Diniţoiu


din Arșița, de

Toți din casă aveau o senzație tot mai supărătoare de sete. O sete care nu trecea oricâtă apă ar fi băut, sau, în cazul doctorului, vin. Ba chiar Izabella fusese uimită să îl vadă pe doctor bând apă. Și încă cu nesaț. Nu își mai amintea să-l fi văzut bând apă de peste jumătate de an. Dar degeaba, setea nu le trecea, le ardea gâtlejurile și le usca piepturile.

Ce nu știau ei era că oamenii din afară aveau aceeași senzație inexplicabilă. Ba mai mult, cei care petrecuseră perioade mai îndelungate de timp în contact cu ceața mov, soldați mai ales, au făcut la început o ușoară iritație a pielii, care în câteva zile s-a transformat într-o adevărată alergie, cu pete de roșeață, erupții cutanate și mâncărimi insuportabile. Unii dintre ei se scărpinau până le dădea sângele, doctorii de campanie trebuiau să îi lege de paturi pentru a nu-și rupe cu unghiile propria carne și niciun antihistaminic, niciun corticosteroid și nicio cremă băbească nu funcționa. La început, au crezut că ceața era infectată cu substanțe chimice. Au retras trupele din zona ei și au efectuat analize. Compoziția chimică era aceea a unei ceți normale. Nimic ieșit din comun. Nimic care să explice măcar pigmentul mov. Dar nu s-au înregistrat victime. Alergiile s-au stabilizat la un moment dat și, chiar dacă nu păreau să dea înapoi, nici nu păreau să pună viețile oamenilor în pericol. Doar mâncărimile acelea care-i scoteau din minți. Ele erau o formă de tortură de care nu puteau scăpa încă.

 

Poate ar fi mai bine să ieșim puțin din casă, a spus Izabella. Poate o gură de aer proaspăt ne va ajuta.

Nu ieșim nicăieri, a spus doctorul. Nu știm ce este afară.

Dar am nevoie de aer, a spus Izabella.

Avem aer condiționat, e filtrat, afară pot fi gaze…

Afară miroase tot mai tare a moarte, a spus fata dracului.

De data asta îi dau dreptate, a zis Teofil, e mai bine să stăm înăuntru până ne dăm seama cum evoluează lucrurile.

Bine, o să crăpăm înăuntru, netoților, a zis Izabella furioasă.

Taci, să nu te audă copiii, i-a spus doctorul acoperindu-i gura, sunt și așa suficient de speriați.

De parcă ți-ar păsa, a zis Izabella.

Mai mult decât ție, se pare, a zis doctorul.

Izabella a început să plângă. Doctorul a luat-o de după umeri.

Știu că ești speriată, e normal, o să scăpăm, o să vezi. Merg până în cămară, am niște plicuri cu săruri pentru hidratare, o să fac un bidon cu apă cu săruri, ar trebui să ne ajute să ne treacă setea.

Motanul Aleoșa a căscat prelung.

Nu am încredere în doctor, a zis fata dracului.

Afară era frig și era liniște. O liniște cutremurătoare, care făcea tremurul de frig să pară un frison minor dat de o briză de vară.

Vălătuci de fum se ridicau de peste tot din casele din oraș care foloseau încălzire cu lemne. Fumul urca, se împleticea, se încovoia, luând forma unor fuioare care trasau cărări în cerul metalic al iernii până când se disipa sus, împrăștiindu-se în miliarde de particule de dioxid de carbon și funingine. Aceasta era singura mișcare. În rest, totul era încremenit, până și soldații amuțiseră și mașinăriile lor ucigașe păreau că se odihnesc, că își trăgeau sufletul, aburul respirației soldaților de gardă însuflețindu-le și pe ele, ca pe niște mutanți adormiți a căror căldură vitală se cristaliza în aerul tare și înghețat.

Nu vom ști niciodată cum și de ce a durat atât până ca armata care proteja orașul să realizeze că forța opresivă a colonelului se retrăsese. Cert era că acum toți așteptau înfrigurați și imobili o mișcare care nu mai venea. Asta nu făcea decât să accentueze frica și nesiguranța. Pentru cei mai mulți din oraș, disperarea.

Din fericire, asediul nu durase suficient pentru a rămâne fără rezerve de hrană, combustibil și apă potabilă. Nu le lipsea nimic, dar simplul fapt de a se ști înconjurați și fără scăpare era suficient pentru a instaura o senzație de final iminent. În primele zile, oamenii se încurajau, își spuneau unii altora că vor reuși să scape, că vor lupta, că vor veni forțele din apus să îi ajute să iasă din încercuire. Apoi au început să se resemneze, să își ceară iertare unii de la alții, să se roage sau să se dezlănțuie în orgii, experimentând tot ceea ce nu avuseseră curaj înainte. Acum nu își mai vorbeau deloc, erau deja morți cumva în interior și așteptau un deznodământ implacabil în încremenirea în care un condamnat la moarte care își acceptă sentința așteaptă călăul.

Un pui de pisică tot încerca să se cațăre pe șenilele unei tanchete, căutând blindajul călduț de sub motorul care era pornit o dată la câteva ore pentru a nu îngheța. Aproape reușea, dar șenilele pline de sloiuri îl păcăleau și îl forțau să alunece înapoi, tăvălindu-se în zăpadă. Doi soldați îl priveau amuzându-se. Unul dintre ei a intrat în cazarmă și s-a întors cu o cutie de conserve cu lapte condensat. I-a pus-o aproape de tanchetă. Pisoiul s-a apropiat și a început să leorpăie scuturându-și zăpada din blană. Apoi s-a oprit brusc și s-a uitat atent către munte. S-au uitat și soldații și pentru o clipă au rămas perplecși. Primii dintre ei se vedeau deja coborând muntele.

Șiruri întregi de oameni, urlând și gesticulând, se apropiau de pe munte. La început au tras câteva focuri în aer, credeau că este o capcană, dar oamenii, deși s-au oprit câteva minute, au continuat să coboare. Erau zecile de oameni care trăiau în munte. Ciobanul cu gemenele și copilul pădurarului erau printre ei. Arătau groaznic, de parcă o molimă cumplită îi lovise. Ceața violet își făcuse treaba cu ei. Corpurile lor erau doar răni și arsuri și degerături. Carnea le era sfâșiată până la sânge pe mari părți ale corpului. Mulți dintre copii nu au mai putut fi salvați.

Copilul pădurarului era de mult mort în brațele ciobanului, dar îl purta cu el, se simțea vinovat și voia să ducă trupul acela de câteva kilograme undeva unde să îl poată îngropa. În stâncă nu putea.

Ceața făcea primele victime. În câteva ore, orașul s-a transformat într-o leprozerie.

Era însă și o veste bună în toată nebunia asta. Dacă ei ajunseseră până aici, însemna că încercuirea nu mai exista.

Au fost trimise primele iscoade care au confirmat. Colonelul dispăruse cu desăvârșire. Putea însă să fie o capcană. Așa că au decis să mai cerceteze înainte de a anunța cetățenii. Nu înțelegeau, de exemplu, de ce, dacă armata cotropitoare fusese împinsă înapoi, comunicațiile cu cartierul general nu erau încă restabilite. Aveau să mai aștepte puțin.

Încă era liniște.


(n1982, Maramureș) este un eseist, poet și prozator român. A absolvit Facultatea de Litere a Universității „Babeș-Bolyai” din Cluj-Napoca. Și-a continuat studiile în literatură la Universitatea din București, cu un master în literatura contemporană, obținând titlul de doctor cu o lucrare referitoare la literatura fantastică europeană. A publicat volume de eseuri, romane, povestiri și poezie. În 2012 a obținut premiul Tânărul prozator al anului. Fragmente din opera sa poetică au fost traduse în 13 limbi, iar cel mai recent roman al său este în curs de traducere integrală în patru țări. În prezent este lector de literatură comparată la Universitatea Hyperion din București.

Lasă un semn

comentarii

Autor articol: Semnu' Bun

Avatar
Primul semnalizator cultural de pe această platformă. Îndrumă și recomandă din 2010.