„Apocalipsis” de Adrian G. Romila [fragment]

Vaierele se mai potoliseră când Al Doilea Mehmet, înzăuat falnic și-n coif bătut cu pietre scumpe, călare pe arăbescul său alb pur-sânge, însoțit de gardă, de pașale și de viziri înainta în trap domol pe străzile presărate cu moloz, cadavre și resturi fumegânde. Orbiți de bucuria turbată a jafului, soldații nu-l mai băgau în seamă și alergau care mai de care cu brațele pline de lucruri. Intrat în Sfânta Sofia, sultanul s-a oprit în mijloc, sub cupola cea mare sprijinită-n cele 40 de ferestre, privind jur-împrejur. Ecoul copitelor alaiului încă nu se stinsese în încăperea catedralei și se amesteca printre porunci, scâncete și rugăciuni. Înăuntru, în toate cotloanele era o vânzoleală ca la marile sărbători ale ortodoxiei, când Patriarhul ieșea să-l întâmpine pe Basileu și mulțimea dădea năvală. Căpitanii otomani separau în cete bărbații de femeile și copiii care nu voiseră în ruptul capului să fugă din biserică, iar pe unii preoți și episcopi îi mai lăsau să murmure bucăți din Acatistul Maicii Preacurate și să-și sărute crucile de la gât, înainte de a fi înjunghiați cu patrafirele puse, în numele Preasfintei Treimi. Sus, din mozaicurile strălucitoare, Hristos, sfinții, Botezătorul, Maica Domnului, Arhanghelii și Împărații Bizanțului așteptau, resemnați, în lumina sfărâmată a după-amiezii, să fie acoperiți cu versete din Coran și cu cele 99 de nume ale lui Allah. Mehmet a înaintat singur înspre Masa altarului, pe care a înconjurat-o de câteva ori, adulmecând din nasul său coroiat frumusețile atât de râvnite – marmurele gravate, aurul, argintul, culorile și decorațiile arcadelor, ale cupolelor și ale pereților zugrăviți. Sus de tot, din găoacea largă a emisferei centrale, părea că Pantocratorul îi binecuvânta drumul cu Evanghelia sub braț, și asta îl făcu să zâmbească. Îi răspunse, salutându-l cu mâna ridicată, nu înainte de a le face semn celor din alai să nu vină după el, în altar. Fără să descalece, trase sabia de la șold și, din firida stângă a Proscomidiarului, ridică în lama încovoiată Sfântul Potir din argint aurit încrustat cu diamante, în care se săvârșise dimineață, printre lacrimi, ultima Euharistie. Sclipirile lui se răsfrângeau în perle mișcătoare, pe ziduri. Răscoli, apoi, cu vârful aceleiași arme lucioase Sfântul Disc, cărțile de slujbă, chivotul, resturile de prescuri, Evanghelia ferecată, micile icoane, crucifixele, acoperămintele și lumânările de pe masă. Mirosea a tămâie, a arsură, a sudoare și a sânge, multe dintre stârvurile creștinilor nu fuseseră scoase afară și mai zăceau, încă, zdrențuite, peste desenele dalelor de marmură. Agăță cu mâna din șa acoperământul alb-aurit al mesei, care aruncă împreună la podea toate sfintele obiecte, risipite zăngănit printre copitele calului. Mehmet urlă o dată tare de bucurie, speriind mulțimea dinăuntrul catedralei și făcând candelele și candelabrele să se clatine, cu risipă de ulei. Armăsarul se opri, țeapăn, și slobozi printre picioarele de dinapoi un jet galben în spume, altarul se umplu de miros greu și pișatul se adună într-o baltă care se sparse-n pârâiașe lungi, răsfirate pe mozaic. Din absidă Fecioara cu Pruncul încremeniseră, auzind șoaptele păcătoase ale vizirilor despre mulțimea de băieței adunați înadins ca să umple cu poponețele lor rozalii haremurile Prealuminatului Stăpân. Sultanul descălecă, ocolind balta puturoasă, își lepădă hlamida roșie încheiată sub gât cu paftale și îngenunchie, cu mâinile ridicate și fruntea la pământ. Stema cu panaș din pieptul coifului izbi dalele cu clinchet când capul atinse apăsat podeaua. Rosti lung, cântat, cu fața la Mecca: ”La ilaha illa Allah!”. Făcu trei plecăciuni, sclipindu-și zalele nichelate ale tunicii, și văzu cum visurile și planurile sale vechi se destramă ca un abur parfumat, născându-se aievea în clipele acelea, cu tonuri dulci de surle, trâmbițe și tamburine.

Marele Ochi a clipit atunci întâia oară, acolo, sus, și le-a îngăduit iarăși pe toate. Nu departe de el, mai jos, sub câmpiile norilor, a văzut cum oameni în șalvari și turbane murdare, cu veste pline de sudoare și iataganele înroșite atârnând la șolduri îl puneau pe nebunul orașului pe o cruce mare, din lemn. O aduseseră înadins din unul dintre altarele multelor biserici căzute sub limbile focului, la porunca unei pașale care citise Evangheliile. Nebunul, lovit, însângerat, cu părul încâlcit căzut peste ochi și cu hainele sfâșiate, urla smucind din cap cât îl ținea gura și-și umplea barba creață de scuipat: ”Vă iert, vă iert, vă iert pe toți! Știam despre voi, ticăloșilor și puilor de cățea, știam c-o să veniți! Voi mereu veniți, fii ai curvei celei mari din Babilon, veniți de când e lumea! Doamne iartă-i pre ei, Doamne iartă-i! Măicuță, Scumpă Măicuță, tu nu te mânia, spune-i numai Pruncului că eu i-am iertat, spune-i!” Îl dezbrăcaseră complet și-l legaseră cu funii groase de brațe, ca să ușureze piroanele cu care-i străpunseseră palmele scorojite de la strânsul monedelor și labele sfrijite ale picioarelor pline de bube. Crucificatul fusese ridicat, apoi, și înfipt într-o gaură din mijlocul pieței Augusteum, ca să fie văzut din toate părțile. Așa, gol, întins pe cruce, cu brațele desfăcute și picioarele încălecate șiroind de sânge, nebunul părea atârnat într-o îmbrățișare eternă a păgânilor. Afară de coroana de spini, chiar semăna cu Isa Ibn Maryam, celălalt răstignit, învățătorul din Iudeea ucis de romani, profetul făcător de minuni pe care-l lăudau toți bizantinii și regii apuseni, considerându-l salvatorul lumii doar fiindcă maică-sa rămăsese fecioară și fiindcă înviase din morți.


Apocalipsis, de

Colecția „EGO. PROZĂ”

În toamna anului 1917, meșterul tîmplar Cristian David sosește în Prisăcani, un sătuc din Munții Neamțului aflat la granița cu Austro-Ungaria, chemat pentru a restaura lemnăria bisericii. Deși România e devastată de război, demonii marelui conflict mondial par să fi ocolit căsuțele din bîrne colorate, care-și gustă tihna, aproape absente de pe vreo hartă oficială. Dar suferințele și iminența morții vor răscoli pe neașteptate și micul paradis montan, iar enigmaticul străin, Cristian David, va juca un rol important în mijlocul întîmplărilor dramatice prin care va trece locul unde a fost tocmit să readucă frumusețea. Satul atins violent de reverberațiile Primului Război Mondial și – prin ricoșeu – ale proaspetei revoluții bolșevice reproduce, în mic, încercările teribile prin care trece Europa la început de secol XX. Prins în rama altor două evenimente tragice, unul real, celălalt imaginar, romanul ascunde un labirint narativ în care timpurile și oamenii se intersectează surprinzător și reproiectează analogic istoria. Apocalipsis e o Evanghelie eretică alcătuită din vagi surse orale – o uriașă parabolă despre rău, despre sacrificiul inevitabil și despre jocurile stranii ale omnipotenței divine. Catastrofele fac parte din ființa lumii și se succedă în varii forme, îngăduite de sus, de Marele Ochi, care își folosește astfel tainica-i pedagogie. Cu ea se vor confrunta și locuitorii pașnici ai Prisăcaniului, plătind, ca de fiecare dată, prețul cuvenit.


(n. 29.09.1974, Piatra-Neamț) a absolvit Facultatea de Litere a Universității „Al.I. Cuza” din Iași și un doctorat în antropologie și folclor. A publicat: Imaginea Raiului în cultura populară. Eseu de antropologie (2009, Premiul pentru Debut al Uniunii Scriitorilor din România); De-a dragostea și drumul. Stații de lectură (eseuri, 2010); În drum spre sud. Roman de aventură (2012, Premiul pentru Proză al USR, nominalizat la Premiul Național de Proză al Ziarului de Iași, un din roman a fost selectat în Anthology of Contemporary Prose from Iași, FILIT, 2013); Radio în zăpadă (povestiri, 2014); Pirați și corăbii. Incursiune într-un posibil imaginar al mării (eseu, 2015); Mici schimbări în viață (povestiri, 2016); Zeppelin (roman, 2017, premiat de USR sub titulatura „Scriitorul lunii septembrie” și nominalizat la „Scriitorul anului 2017”). A contribuit cu texte în antologiile Editurii Polirom: Cartea copilăriilor (2016), Scriitori la poliție (2016) și Cum citesc bărbații cărțile femeilor (2017). Publică frecvent eseuri, povestiri și cronici literare în reviste „pe hîrtie” și pe internet. Este redactor la trimestrialul cultural Conta, editat la Piatra-Neamț.

Lasă un semn

comentarii

Autor articol: Semnu' Bun

Avatar
Primul semnalizator cultural de pe această platformă. Îndrumă și recomandă din 2010.