„Selseus. Lumea nouă” de Andreea Semmai [fragment]

Seline, o tânără îngrijitoare într-un centru comercial, trăiește singură într-un demisol printre cărți, ducând o existență banală.

Într-o bună zi, în timp ce superioara sa, Alessandra, o mustră cu o scuză oarecare, zărește pe pielea acesteia mici pene de găină. Tulburată se întoarce acasă și meditând la acest eveniment, adoarme.

Începe astfel un șir delirant de treziri și adormiri succesive, prin care vine la cunoștința lumii Interregnului și a Regelui acesteia, Seus, un șiret ciclop pitic. Acesta o anunță că lumea umanilor e supusă unei oribile metamorfoze ca urmare a incongruenței dintre nivelul slab al conștiinței lor și forma umană, și că sarcina de a-și salva lumea de la metamorfoză îi revine. Astfel, Seline se îndrăgostește de Nikos, un tânăr misterios întâlnit în Interregn și va lupta pentru a-și salva lumea, înfruntând cu oroare reprezentanții lumii mutante, (oameni-pasăre, oameni-muscă, oameni-țânțar), ce se coalizează și o vânează pentru a o elimina,  și cu dubiu, emisarii Regelui (Nasul-și-barba, corbul vorbitor, bătrâna sibilă,  Lochi – trișoarea).

Eliminând puterile conducătoare ale lumii umanilor sub explicita cerință a Regelui Interregnului, Palatul de Mijloc, sediu al acestora, vine supus asediului lumii mutante cu intenția de a o captura și ucide. Seline, în tentativa de a scăpa, se aruncă de la etajul Palatului într-un bazin de apă, dar vine ucisă de un păianjen-gigant.

În cele din urmă, se trezește pe pat în poziția în care la început adormise, aflându-se poate, la începutul unei noi aventuri.



     ajunsă în fața porții de la intrare, mă sprijin de ea obosită, strâng din dinți şi după un moment, intru şi eu. mă întreb dacă Naima chiar a intrat înăuntru sau mi s-a părut, sau dacă nu cumva a nimerit în altă parte. apoi o aud cântând:

    «quanno fa notti i u suli si ni scinni… sutta a finistra tuia ristarria…» cu accent marocano-napoletan dinspre sala unu. «hm, s-a apucat deja de treabă, ea» îmi spun şi mă îndrept târâind anevoie picioarele spre vestiar. dar lumina e stinsă, toate luminile sunt stinse. atmosfera nu mă încântă. bocancii se vaită, parcă mă trag înapoi cu călcâie-ventuze palmate. mă întreb cum poate fi afară atâta lumină şi aici înăuntru atât de întuneric? of, geamurile astea de interogatoriu.

     pe neaşteptate însă, şi afară atmosfera se întunecă ca şi cum peste soare ar trece o masă obscură şi din nori cu tot cu ei, ar trece prin geamuri în hol; holul devine un hol de nori negri: beznă cu totul. linii grave pe chip mi se încovoaie, susțin gravitația întunericului din coridorul lung, semnificația grea a lipsei de lumină, în fosa din buză. gleznele păşesc ca şi cum ar dribla mase obscure răsărite din întuneric.

     aud foşnind, scârțâind uşa de metal a dulăpiorului din vestiar, «hm, de ce, cum aşa?» mă întreb, şi atunci paşii mei decid singuri, trec pe lângă mine, cu jumătatea inferioară a corpului merg înapoi. preț de-o părere. căci de fapt, avansez păşind ca pe guri căscate gata să mă muşte. diferite tipuri de guri răsar sublim colorate din foile subțiri ale întunericului, de la guri cvasiumane până la boturi de rechin sau pliscuri uncinate de şoimi; boturi mirifice de insecte cu palpi-păroşi-maxile-ascuțite-lacinii-în-formă-de-cleşte, ce stau parcă toate căscate pe de lături cu ochi ficşi aşteptând momentul când depun sau ridic talpa arbitrar să mă înceapă.

    fâlfâi mâinile cu degetele segmentate de cârcei în căutarea peretelui, pipăi uşor masele de aer, le feresc nițel la o parte ca într-un slalom delicat printre persoane. între timp, glasul Naimei sună molcom ca un dulce ninna-nanna din sala unu şi-n timp ce-l ascult aş zice ceva, orice, dar gâtul cumva, esofagul îmi stă paralizat, înfăşurat în firul propriei mele salive uscate ca o pupă afonă de fluture; nimic nu urcă, nimic nu lunecă, limba mi se umflă, mi se depune în buză.

    scutur capul, încerc să ignor vedenii şi privesc fix în față către vestiarul ce-ar trebui să se afle în capătul coridorului… dacă totul merge bine. dar două mici fosforescențe roşiatice dansează preț de o clipă în față la o oarecare distanță; doi ochi fosforescenți fac salturi unul după altul nițel exorbitați de un soi de grațioasă lăcomie, în flexuoase bătăi din coadă, trasând o dungă lungă ca o secreție-excrement în urma-le prin aer: huh! e cazul să dibuiesc mai repejor vreun comutator.

    dibuiesc în sfârşit un comutator: clic!-clic!: nimic, tradus în minte: merda! un acronim pentru nimic. sau moment în care luminițele se sting cu fum în bastonaşe, interiorul ochiului mi se afumă. îmi frec ochii, pupila îmi trece în dosul ochiului ca o eclipsă de lună. mă apropii cu pas lunecos de melc, îmi pare că las şi o urmă mucilaginoasă sub tălpi; frânez din călcâie, coridorul dintr-o dată devine un plan înclinat pe care alunec. cu degete febrile caut să dibuiesc rapid un alt întrerupător pe peretele fin ca o piele ce-mi pulsează sub degete. «perché non accendi la liuce…?» aud că-mi şopteşte careva în derâdere; pare vocea Naimei. doi «ha‑ha» seci ca trăncănitul unui măscărici din lemn îmi ies dintre buze şi privind fix înainte, îmi pare că masa obscură a ceea ce credeam că era dulapul pulsează, se umflă, eclozează, scheaună, ce mamma… huh! se mişcă greoi prin vestiar; vestiarul cu totul se mişcă înspre mine: nu respir.

    dar cineva nu-şi face probleme, respiră, îmi respiră în față, cazzo! şi izbesc cu vârful bocancilor peste ceea ce par a fi alți papuci lungi, țepeni, încălțați.


Despre

Scrie dintr-o necesitate interioară, îi place să citesc și să colecționeze cărți. Semnează pentru SemneBune, din 2018.

Selseus. Lumea nouă este primul său .

 

.

 

Lasă un semn

comentarii

Autor articol: Semnu' Bun

Primul semnalizator cultural de pe această platformă. Îndrumă și recomandă din 2010.