Primul autograf [Ioana Nicolaie, Luca Dinulescu]

Acest articol a fost publicat de Semnu' Bun pe 12.10.2018 în rubrica Anchete și are asociate următoarele etichete: , , , .

[continuare]

Ioana Nicolaie

Am crescut într-un loc fără autografe, cu scriitori morți, prinși numai în manuale. Am mers la un liceu bun, cu examen serios, am dat un bac adevărat și-apoi un examen la facultate. În timpul acesta, am mai făcut parte și din niște cenacluri literare. Am auzit, așadar, despre niște poeți americani ca Walt Whitman sau Frank O Hara, i-am și citit într-o colecție pătrățoasă. Am venit la Litere cu entuziasm, căci voiam să descopăr literatura vie care trebuia să existe, chiar dacă eu, după atâția ani de școală, n-o cunoșteam. Cu excepția unor poeți moderniști, deja canonici, nu aveam habar de optzeciști, nouăzeciști, de postmoderni, de tendințe literare etc. Cum ele trebuiau să fie pe undeva, nu-mi rămânea decât să le descopăr. Dar cum să fac? După nicio săptămână de mers la cursuri, îmi dădusem seama că nici colegii mei nu sunt mai breji. Ba mai mult- și asta a fost un șoc – părea că pe mulți nu-i interesa decât ce li se dictează.

Mă aflam în impas, unde să găsesc eu cea mai nouă poezie? Și-atunci s-a întâmplat minunea. După un curs despre foneme și lexeme, am văzut afișul pe librăria Eminescu. Peste nici jumătate de ceas se lansa ultima carte a unui poet de mare forță, de mare sensibilitate, un inovator al limbii, un magnet cultural și altele din același registru,  dacă țineai seama de textul scris sub profilul acvilin al unui bărbat între două vârste. Nu puteam rata revelația, așa că, după ce-am mai dat câteva ture pe străduțele de lângă Arhitectură, m-am întors la evenimentul cel mare. Am intrat cu teamă, ca să am imediat o strângere de inimă. Era limpede, uite, că poezia ajunsese o cenușăreasă, chiar nu mai avea căutare. În afară de câteva gospodine, cu plase de fâș, interesate mai curând de papetărie, nu frisona nimeni la pulsul adevăratei simțiri. S-au mai strâns cu greu câțiva trecători și, chiar înainte să înceapă lansarea, s-a ivit și o femeie în rochie vaporoasă. Îl sorbea din priviri pe marele poet, ca și pe criticul impozant, de vreo sută cincizeci de kilograme, care se minuna de intuițiile de geniu care-l plasau pe poet cel puțin în proximitatea unor Dante sau Goethe, ca să rămână doar la clasici.

După ce-a mai vorbit la fel de superlativ încă un critic, au urmat aplauzele și, firește, autografele. N-am ezitat nicio clipă să-mi scotocesc prin portofel după ultimii bani care-mi rămăseseră până la bursă, ca să-mi iau capodopera. Am fost penultima din șirul de autografe. „Pentru o muză pe care și-ar dori-o orice poet” a început să scrie, ca să continue cu alte cuvinte la fel de pasionate. Oare nu-i lăsam un număr de telefon? El unul îmi  scria dedesubt și adresa. A încheiat „cu mare drag” și s-a semnat… Icsulescu George. Sau cam așa ceva, căci n-aveam să mai aud de poetul acesta extraordinar niciodată. Nici după ce-am început să citesc sistematic reviste literare, nici după ce i-am descoperit pe autorii reper ai ultimilor treizeci de ani. Adică pe acei scriitori despre care absolvenții noștri de liceu și vreo nouăzeci și opt la sută dintre cei de facultate nu aud niciodată.

 


Luca Dinulescu

Sigur că îmi amintesc de primul autograf pe care l-am primit, pentru că evenimentul ăsta s-a petrecut acum o săptămână. Este vorba despre volumul «Lampa cu căciulă» al lui Florin Lăzărescu, pe care Florin însuși a scris: «Lui Luca, prietenul meu cu care vânez semne». Asta s-a întâmplat datorită unei seri alimentate din plin cu bere și alte licori, unde altundeva decât în Iași și în care ne-am povestit altuia vrute și nevrute. Eu despre o agată monumentală pe care am descoperit-o când eram mic într-o pădure din Apuseni, el despre toate micile sau marile întâmplări care l-au făcut să scrie frumoasele lui povestiri. Și multe, multe altele, pe care nu mi le aduc aminte exact acum, dar care s-au întipărit în noi asemenea imaginilor care impresionează o peliculă de cinema. Pentru că asta este, până la urmă, noi doi am înțeles că vorba aia veche, conform căreia existența este o mare lectură care te atenționează la vremea potrivită în legătură cu ceea ce se va întâmpla, este cât se poate de adevărată pentru cei care gândesc magic. Ceea ce sigur că e un clișeu, dar asta nu înseamnă că nu e, sau n-ar putea fi un clișeu acceptabil. Să încercăm să nu ne pierdem inocența, cu alte cuvinte, bănuiesc că ăsta e întregul înțeles al poveștii asteia cu semnele, pentru că altfel vom pieri cu mult înainte de vreme. Și ar fi păcat.

 


[va urma]

 

 

.

Abonează-te gratuit prin email

Introdu adresa de email pentru a te abona și vei primi notificări doar când vor fi publicate articole noi.

Direcționează 20% din impozit

Donează dacă vrei să susții financiar educația culturală. Decide ce faci cu 20% din impozitul afacerii tale. Poți contribui la dezvoltarea revistei, ca aceasta să aibă mai multă consistență, coerență și consecvență în plan editorial. Îți mulțumim în avans! Revista digitală SemneBune este un proiect editorial al Asociației AdLittera și este online din 2010.

Autor articol: Semnu' Bun

Primul semnalizator cultural de pe această platformă. Îndrumă și recomandă din 2010.