TRACŢIUNI LA BARĂ FIXĂ
prima problemă:
traversez strada numai pînă la jumătate
se apropie o maşină şi se opreşte
ce fac? mă grăbesc să-i şterg parbrizul sau mă piş pe ea? cum e mai
avantajos pentru posteritate?
a doua problemă:
traversez strada numai pînă la jumătate
se apropie o maşină şi dă peste mine
va face posteritatea? se va grăbi să-mi şteargă parbrizul sau se va
pişa pe mine? cum e mai avantajos pentru mine?
a treia problemă:
aştept să treacă maşina după care traversez strada în fugă
ce va face şoferul? va dispărea în lungul străzii sau va opri panicat maşina
alergînd după mine pentru a-mi povesti că azi-noapte a visat că m-a călcat chiar
pe trecerea asta de pietoni? cum vor reacţiona porumbeii din parc? dar copiii care
se dau în leagăn nesupravegheaţi?
a patra problemă:
aştept să treacă maşina dar renunţ să mai traversez
generez prea multe complicaţii cu acţiunile mele şi nici nu mai am ca pe
vremuri puterea de-a procesa datele
mai bine mă piş pe porumbei şi le şterg copiilor care se dau în leagăn
nesupravegheaţi parbrizul după care mă car acasă
UNT PE PÎINE SAU DE CE CAD FRUNZELE
grădina e mare mare
e ca un fund de lume aici te poţi ascunde liniştit
măcar picioarele să ţi le bagi la doi metri 45 fără să
mai dai cuiva socoteală şi tot e ceva
număr ciorile din copacul din faţa mea şi le
botez georgela sînziana
nu sînziana nu-mi place mai bine antonela
mă-ntreb ce plm mai caut eu în ecuaţia asta cu trei
necunoscute: problemele mele problemele speciei
umane şi natura lucrurilor
de mine adică s-ar putea face oricum abstracţie
unul mai puţin la numărătoare mare brînză un tacîm
mai puţin pe masă
un fluier de peste gard e florică cu biletele de la traviata
cică om serios şi la pungă gros dar tot mi-a arătat
degetul mijlociu (ăla pe care şi-a tatuat el o svastică)
haide vii ce faci? se apleacă el nerăbdător peste dinţii
de lemn cu ambele braţe de parcă şi-ar dori să înoate
la maică-sa în burtă numai că eu clatin cu amărăciune
din cap nî-cî io doar cu punk nesimţit mă ţin zilele
astea şi cu o leacă de tulburel de popleaga
FAŢA NEVĂZUTĂ A LUNII
avem aici un bărbat între două vîrste şi mai
multe obiecte
un computer
o carpetă cu melci
o păpuşă de cîrpă
un cronometru
un telefon mobil
o ceaşcă din care-a sorbit acum nouă luni fosta
iubită a bărbatului
o unghieră
o lupă
mai multe fotografii
un plic cu regularizarea pe 2014
şi-un măr din care bărbatul n-a muşcat decît
o singură dată
pe tastatura pe care plouă cu degete urinează acum o
rază de soare iar bărbatul porneşte brusc
cronometrul ţinîndu-şi respiraţia
una două trei secundele se dilată se dilată par că nu
mai vor să se scurgă
cincizeci şi patru pufneşte bărbatul victorios
ridicîndu-se şi rostind de nebun prin casă CIACRA
CIACRA cu păpuşa de cîrpă în mînă
în speranţa că o va vedea prinzînd în sfîrşit viaţă
CALEIDOSCOP
dacă decojesc mărul ăsta (dar nu vreau să-l decojesc)
ar fi ca şi cum aş intra într-o
într-o
na că iar nu reuşesc să mă concentrez
de la o vreme dorinţele mele inconştiente mă-mpiedică să trăiesc
vreau să spun: să trăiesc cu-adevărat nu doar să desfund
canalizările de căcat şi să mă umplu de glorie
cine pielea mea are nevoie de glorie? e plină lumea de ambiţioşi
viermi în fund tehno-bucolici
mu-mu-mu tam-tam gîl-gîl outsourcing la greu
trasul pe roata pătrată corporaţia pîrţ-pong în vizorul nostru
prin urmare să-i fută cîinii pe toţi
la drept vorbind nici n-am nevoie de vreo consolare din partea
cuiva
sînt mai dur ca o păpădie (sufli-n mine şi poezia e gata)
lipsa mea de curaj vine de la teama de-a distruge de-a lovi în
cine nu trebuie
n-am în palmares decît vreo două-trei victorii împotriva sistemului
o dată am scuipat pe un tablou electric din holul unei primării
mi-a plăcut să văd cum se prelinge ameninţător materialul meu
genetic contaminat de helicobacter pylori
iar altă dată m-am pişat într-un veceu public al unei circumscripţii
electorale fără să trag apa
de cele mai multe ori însă m-am culcat pe-o ureche
şi-am ascultat murmurul pînzelor freatice
lucru explicînd probabil şi visul meu compulsiv cu trenul din triaj
un tren care nu mai pleacă un tren scos din uz şi dat la fiare vechi
un tren radiat de pe lista mijloacelor de locomoţie
FLUTURAŞ NU MAI AI ARIPIOARE
17:45
casa scării urc urc
becuri anemice pereţi jupuiţi plînsete de copii
de izbelişte totul vremuri de lăbăreală şi nu-i nimeni să ne crape capul
să dea o dată craaac cu ranga şi să scăpăm
18:56
sorb se apleacă rozul mulat pe fese nu mă mai impresionează
sînt şi eu aici îmi aruncă ea revista numai că renunţ repede iar trebuie
să-mi schimb înaintaşii paşii ei moi prin cameră jocul de umbre din
tavan număr de cîte ori cîntă guguştiucul din ochiul ferestrei
19:04
imagini cînd verzui cînd lăptoase ecranul rotunjit pe la colţuri
„tot mai tîrziu în mine şi-n lucruri” cine spunea tîmpenia asta?
acum să-l fi văzut dacă-şi mai permitea luxul
cine nu trăieşte se-apucă de scris iar cui nu-i iese nici treaba cu
scrisul îşi trage frumuşel pătura peste cap sau merge ca boul în vizită
19:38
n-am ştiut niciodată cum trebuie procedat
împinge împinge mă-ndemnau toţi aruncîndu-mă şi mai tare-n derută
mergi cu noi la braşov?
nu n-am bani nici să respir de cincizeci şi patru de ori
dar cine te pune să respiri de cincizeci şi patru de ori?
hai că nu stăm mult se supără nelu mai afli şi tu cum e-n lumea bună
piticii din prima serie vin şi-o trîntesc urinînd pe ea îndelung
piticii din a doua serie vin şi-o trîntesc luîndu-i căpăţîna la şuturi
22:06
îmi ascult paşii de parcă m-aş afla la un concert de muzică stohastică
îmi ascult paşii de parcă m-aş urmări dintr-o vitrină cu nesfîrşită milă
uite îmi zic cum trece sugînd bomboana aia ca un dobitoc
aud pescăruşi un autobuz mi s-a umflat un testicul mi se zbate un ochi
mai sun o dată dar tot nu-mi răspunde
titanicul şi gheţarul
destinul promis la naştere şi mediul catastrofal
aproape tot mai aproape unul de celălalt
văd de sus cum se vor ciocni şi nu pot decît să aştept
Despre autor
Liviu Cristescu s-a născut pe 13 iunie 1969, în Constanţa. A absolvit în 1983 Şcoala Populară de Artă din Constanţa, secţia pian, iar în 1996, Institutul de Arhitectură „Ion Mincu“ din Bucureşti. S-a ocupat aproape permanent de arta plastică şi de scris, încă din copilărie. În 1993, era cît pe ce să verniseze o serie semnificativă de picturi, desene, sculpturi şi diverse instalaţii alături de mai mulţi studenţi arhitecţi, însă din păcate sponsorul şi-a retras în ultimul moment susţinerea. Tot în 1993 a ratat şi realizarea unui film de lung metraj. În 1994, Adrian Bănuţă i-a promis că-i publică în JURNALUL S.F. un fragment dintr-un roman postavangardist (TARAX), dar n-a mai verificat dacă lucrul acesta s-a şi petrecut (romanul a rămas în format digital). În 1996, a publicat cîteva desene şi poezii în revista ARHITEXT. În 2017, Editura Fractalia i-a publicat volumul de texte conceptuale, experimentale şi postumane CU OCHII ÎN 4 (sau cum ne putem strecura prin viaţă).
Despre carte
La nivel de conţinut, volumul propune interferarea biografiei serbede şi dezarmante a Autorului Real (din anii 2013-2015) cu lumea unui Autor Fictiv însetat de o „viaţă ca-n filme“, bogată, încîlcită şi abracadabrantă. Se alternează laitmotivul pedalării în gol cu laitmotivul derulării unei role de film. Neputinţa cronicizată a ratatului se împleteşte în mod natural cu refugiul în lumea consolatoare a filmului de colecţie (iar crizele de bovarism au o frecvenţă destul de ridicată).
La nivel stilistic, volumul caută să ilustreze relaţia dintre Text şi Realitate, sau mai bine zis dintre Textul-Text şi Textul-Realitate. Evident, e vorba de nişte convenţii literare, nu de lucruri adevărate, prin scriere mimîndu-se aşadar atît apropierea de imperiul scriptural (clasic sau „textualist“), cît şi de imperiul concret (prin care se încearcă spaţializarea intrigii sau baremi carnalizarea derulării prin înlocuirea vocii narante cu fluxuri mentale şi reflectări mecanice ale obiectelor contactate). În mod ciudat (fără să fi avut însă în intenţie – aşa s-au brodit lucrurile), autorul a reuşit să se apropie cu acest volum chiar de cerinţele creatorilor Manifestului Metamodernist (a se citi cele opt puncte ale manifestului). Creatorii Manifestului Metamodernist recunosc ca ordine naturală a lumii oscilaţia. Aceştia părăsesc postmodernismul doar pentru a realiza o sinteză între deschiderea spre viitor (tehnologistă) şi tendinţa recuperării anumitor elemente din trecut (senzorială). Totul se va realiza în mod vag, intuitiv, ambiguu, imprevizibil şi relativist. Se reclamă pe de o parte o sinteză ştiinţifico-poetică, iar pe de altă parte o împletire a cunoaşterii ce-şi asumă eroarea cu realismul magic. Se promovează romantismul pragmatic nestingherit de ancorarea în vreo ideologie. Se ridică în slăvi un spirit mercurial al pendulării între sinceritate şi ironie, între naivitate şi cinism, între certitudine şi îndoială (în căutarea unor orizonturi pluraliste, disociative şi evazive). Se cultivă polarităţile opuse şi lucrurile în perpetuă transformare şi mişcare. Aşa că poate nu întîmplător am scris, în nota explicativă de la finalul volumului: „Stilul urmează [aici] de fiecare dată conţinutul, aducînd cu el, de cele mai multe ori, şi mesajul secund (căluţul ăla de ciocolată pe care-l halim exact lîngă tejghea, spre stupefacţia cofetarului). Nimic nu rămîne nestratificat, iar criticii ar face mai bine să se spînzure decît să mai bage vreodată fitile. Trăim într-o epocă în care artiştii şi-au cîştigat pe deplin dreptul de a-şi face de cap. Ba chiar şi strîmbul.“