„Limbajul poeziei scaldice” de Flavia Teoc [fragment]

Poezia scaldică a Scandinaviei medievale s-a constituit ca manifestare textuală a unei sensibilităţi ce a premers formulărilor de ordin teoretic. Există în poezia scaldică o sugestie a simplităţii prin formă şi metaforă care, pentru un locuitor al Scandinaviei anului 1000, se coagula în imagini simple ale miturilor şi legendelor esenţiale. Această imagine simplă se cere recuperată şi pe-acest traseu interpretativ se înscrie cartea Flaviei Teoc. Noutatea acestui proiect este dată şi de particularităţile tematice şi discursive, într-un cadru conceptual construit prin intermediul dialogului dintre literatură, istorie, mitologie şi filosofia religiei. Depăşind graniţele dintre literatură, ideologie, istorie, antropologie, volumul urmăreşte recuperarea unei perioade aurorale din poezia scandinavă, în care războinicii şi scalzii contribuiau împreună la construirea unei civilizaţii unice, cea a nordului medieval. Volumul analizează două sute de ani de scaldică, începând cu anul 1000, până la redactarea Eddei în Proză de către Snorri Sturluson, în preajma anilor 1230. Sinteză structurală între tradiţii şi forme narative, Limbajul poeziei, tratatul de poetică medievală interpretat de , se pretează şi la o analiză din perspectivă naratologică, pe care autoarea nu se sfieşte să o abordeze, îmbinând în abordarea sa modele, tehnici narative, arhetipuri şi mituri. Obiectivul lucrării este, aşadar, să evidenţieze şi să formuleze o poetică în poemele scalzilor reprezentativi în perioada vikingă a civilizaţiei scandinave.


Titlu volum: Limbajul poeziei scaldice. Metafore kenning şi termeni poetici în poezia scaldică a secolelor VII-XIII

Autor:

Editura: frACTalia

Colecția: Scrieri teoretice, filosofice, eseisitice – formula lui

An apariție: 2017


 


CERUL

 

Plăsmuire cosmică formată din craniul uriaşului Ymir, topos îndepărtat în care se află Ásgarðr, ca lăcaş al zeilor şi-al Valhallei unde ajung sufletele celor neînfricaţi, cerul va ieşi din chingile acestor determinări, devenind în primele secole ale mileniului I regat al lui Iisus Hristos şi împărăţie neîngrădită a tuturor. Sistemul de opoziţii pe care este construită întreaga mitologie scandinavă pivotează în jurul dihotomiei Valhalla – Hel ca instanţieri ale cerului şi ale lumii subpământene. Modelul binar al cosmogoniei păgâne elaborat de Snorri Sturluson „poartă amprenta educaţiei sale creştine şi este guvernat de dorinţa sa de a reconcilia cele două lumi: mitologia păgână şi viziunea creştină asupra creaţiei lumii” (Abram, 2003: 52, t.n.). Axa verticală a lumii, reprezentată de copacul Yggdrasil, este una tripartită. În vârful ei se situează tărâmul zeilor, la mijloc pământul oamenilor, şi la bază împărăţia subterană a morţilor, guvernată de zeiţa Hel, însă viziunea creştină şi concepţia păgână asupra vieţii de dincolo îşi dispută teritoriul în metaforele kenning care desemnează cerul. Un număr însemnat din poemele scaldice compuse în secolele al XI-lea și al XII-lea, din care Snorri Sturluson citează douăsprezece strofe în Skáldskaparmál, se adresează unor regi creştini, însă e foarte posibil ca publicul în faţa căruia aceste poeme au fost recitate să mai fi păstrat vechile credinţe conform cărora cei care mor în bătălie se alătură armatei lui Odin în Valhalla, cei care se îneacă ajung în palatele submarine ale zeiţei Rán (vezi Marea), iar cei care mor de boală sau de bătrâneţe merg în lumea zeiţei Hel.

În Skáldskaparmál, Snorri Sturluson recomandă scalzilor să desemneze metaforic cerul astfel:

 

Cerului să-i spuneţi craniul lui Ymir sau craniul uriaşului. Să-i spuneţi truda sau coiful piticilor Vestri, Austri, Sudri şi Nordri, tărâm al soarelui, al lunii, al vântului şi al stelelelor aprinse în rai, coif sau casă a aerului, coif al soarelui şi al pământului. (Sturluson/Brodeur, 1916: 133, Sturluson/Faulkes, 1998: 33, t.n.)

 

Craniul lui Ymir

 

Metafora kenning craniul lui Ymir, identificată în poemele eddice începând cu secolul al X-lea[1], dovedeşte cunoaşterea acestui mit cu mult timp înainte ca expresia să fi intrat în vocabularul poetic al scalzilor (Simek, 2008: 377). În Skáldskaparmál, mitul naşterii lumii îi plasează începuturile în întinderile îngheţate Niflheimr, de unde a izvorât un fir de apă care s-a răsfirat mai târziu în unsprezece râuri numite Élivágar. Ajunsă în partea de nord a golului Ginnungagap, apa din aceste râuri s-a adunat în mari bucăţi de gheaţă, pe care aerul cald din Muspelheim le-a topit, lăsând apa să se reverse în mijlocul haosului şi să dea început vieţii. Prima creatură a fost un uriaş de gheaţă pe nume Ymir. Din gheaţa care continuă să se topească, picurând pe trupul lui Ymir, se naşte Auðumbla, vaca divină care se hrăneşte lingând sarea de pe pietrele îngheţate. Una dintre pietre se topește în forma unui om, Búri, strămoşul marelui zeu Odin şi al fraţilor săi, Vili şi Vé. Aceştia din urmă îl vor ucide pe Ymir, iar din trupul lui vor crea cerul şi pământul. Ginnungagap, golul primordial, este astfel umplut de carnea lui Ymir. Sângele lui Ymir formează marea şi râurile, din oasele lui se înalţă munţii, dinţii uriaşului şi oasele lui frânte sunt transformate în stânci, pietre, bolovani; din părul lui sunt făcuţi copacii, iar din creierul lui au fost ridicaţi norii. Cerul este făcut din craniul lui Ymir. În cele patru puncte cardinale, Odin pune de pază câte un pitic și, în cele din urmă, lumea oamenilor, Miðgarðr (pământul de mijloc) este formată din sprâncenele lui Ymir. Viermilor care începuseră să se hrănească din trupul uriașului, Odin le-a dat înţelepciune şi formă umană, trimițându-i să trăiască în tărâmurile subterane, numindu-i pitici.

Snorri Sturluson ilustrează metaforele kenning care desemnează cerul, citând fragmente din poemele unor scalzi din secolul al XI-lea, perioadă în care aluziile păgâne sunt condensate şi fosilizate în metafore kenning tradiţionale. Metafora kenning craniul lui Ymir este introdusă în ultimul helmingr[2] din poemul Magnússdrápa, compus de Arnórr Thórðason jarlaskáld[3] (c. 1011 – c. 1074), supranumit poetul nobililor, unul dintre cei mai proeminenţi scalzi ai perioadei convertirii Scandinaviei.

Format din cincisprezece strofe şi patru helmingr, poemul este un elogiu compus în 1047, la puţin timp după moartea regelui Magnús. „Niciodată nu s-a întâmplat să fie sub craniul deschis al uriaşului Ymir (cerul), un rege mai mare şi mai dăruit”, exclamă Arnórr la finele unui poem în care laudă faptele de vitejie ale regelui în campaniile militare de la Wollin până la victoria de la Lyrskovshede:

 

Oamenii curajoși din Jaeren așteptau zi și noapte

Inima neînfricată a fiului lui Óláfr[4] să vină din răsărit,

Căci în încâlceala vântoaselor femeilor troll[5] i-au cerut regelui să le ofere protecție.

 

Din cuvintele bogate ale ducilor săi știm că cel care descântă tristețea lupoaicei

Și îi aduce bucurie[6] a mărturisit astfel: „fie mă voi lăsa bucuros înhățat de ghearele corbilor

În încleștarea scuturilor[7], fie voi cuceri Danemarca.”

 

Mai departe vă voi povesti cum bizonul răcoros al furtunilor[8]

L-a dus pe mărețul rege norvegian din nord până în necuprinsa Iutlandă.

Acolo, oamenii l-au primit cu bucurie pe războinicul cu săbii la cingătoare. […]

 

În jurul trupurilor întunecate ale celor căzuți, am cântat cu toții, la Wolin,

Pe când lupul însângerat scotea din flăcări trupul bine pătruns,

Căci marele ucigaș al caselor[9]cădea în falduri peste frunțile nebotezate.

 

Mărețul rege s-a luptat apoi la Rugen, urmat de Vestland, unde și-a înroșit sabia.

Iute în hotărâri și atac, regele stârnea furtuni de topoare

Cu ambele mâini rotea neînfricata-i armă, ținând piept furtunii de săbii

 

Făuritorul cerului i-a dăruit lui Magnús moștenirea pământului,

Hel[10] nu contenea din despicat palide cranii.

Din trupurile lor s-a înălțat apoi un gorgan, să le fie hrană lupilor.

 

Cine n-ar lăuda faptele unui rege atât de măreț

Al cărui curaj nici măcar Odin și nici lupul de noapte

Nu l-ar putea măsura, chiar dacă și-ar dori asta?! […]

 

Am mai auzit că în Helgenaes, cel supranumit bucuria lupilor

I-a împrăștiat și nimicit pe elanii mărilor[11].

Mărețul copac al corăbiei[12] a cerut la asfințitul soarelui

Ca scuturile să se pregătească de luptă

 

Ploaia femeilor troll[13] a răpăit fără încetare în liniștea nopții de toamnă.

Sulițele de ulm făurite de înțeleptul rege se înfigeau cu putere în coifuri,

Vinete scântei săreau din încleștarea lor.

 

Nici sabia monarhului n-a avut pace în iureșul bătăliei,

Fulgerele fierului său loveau groase ca spinii […]

 

Niciodată nu s-a întâmplat să fie sub craniul deschis al uriaşului Ymir[14],

Un rege mai măreț şi mai dăruit.

În strălucirea scuturilor sale, corabia i-a purtat pretutindeni curajul magnific.

(Arnórr Thórðason jarlaskáld, Magnússdrápa, frag., t.n.)

 

În interpretarea Dianei Whaley (1998), aluziile la zei şi eroi legendari din Magnússdrápa asigură varietate şi splendoare reprezentărilor poetice, sugerând prin aceasta că regele Magnús face parte dintr-o îndelungată tradiţie eroică, extinsă în timp până la zeii şi eroii unor epoci glorioase.

Poemele Völuspá şi Grímnismál, incluse în Edda Poetică, furnizează cele mai fidele informaţii despre facerea lumii şi naşterea zeilor mitologiei nordice. Exegezele care identifică în poemul Völuspá, de pildă, influenţe creştine în conceptualizarea cerului se sprijină pe câteva asocieri cu textul biblic, deschise unor multiple interpretări, sprijinite pe diferenţe teologice importante (McKinnell, 2008: 10)[15]. John McKinnell, de pildă, atribuie episodului cosmogonic din Völuspá o perspectivă creştină, sugerând posibilitatea ca autorul anonim al acestui poem să fi fost un catehumen, adică aspirant încă nebotezat, care preia idei creştine precum ziua judecăţii, pedepsirea păcătoşilor, naşterea unui cer nou şi-al unui nou pământ din predica eshatologică oficiată în Duminica Paştilor. Ridicarea pământului din mare pentru a doua oară, aşa cum este prezentată în Völuspá, ar fi fost influenţată de imaginea noului cer şi a noului pământ, aşa cum sunt descrise în Apocalipsa 22:5. În ce priveşte raiul ceresc, Richard North asociază viziunea poetului asupra lui Gimlé, locul mai luminos decât soarele unde oamenii buni se vor bucura de viaţă veşnică, cu cetatea cerească din Apocalipsa (21:10)[16] ale cărei străluciri sunt asemeni unei pietre preţioase[17] (North, 2003: 408-9).

 

Coiful piticilor Vestri, Austri, Suðri şi Norðri

 

Conform cosmogoniei nordice, piticii s-au născut din viermii care au început să străbată trupul mort al uriaşului Ymir. Lumea care li s-a dat este Niðavellir, lume a câmpiilor întunecate care se întind sub pământ, însă unii pitici locuiesc în peşteri, sub stânci sau în munţii nestrăbătuţi de pasul omului[18]. Dacă elfilor le este acordată uneori o funcţie religioasă, piticii sunt făpturi pe care oamenii nordului îi asimilează ca fiind foarte apropiaţi de stirpea omenească (Simek, 2008: 68).

Snorri Sturluson ilustrează structura metaforică fixă: cerul este povara piticilor, citând o strofă din poemul Thorfinnsdrápa, compus de acelaşi Arnórr Thórðason jarlaskáld. Anticipând evenimentele Ragnarökului, scaldul profeţeşte:

 

Strălucitorul nostru soare se va înnegri, pământul se va scufunda

În oceanul cel întunecat, iar povara piticului Austri[19] se va crăpa în două;

Mările lumii vor înghiţi munţii înainte ca o căpetenie mai mare decât Thorfinn

Să se nască. Dumnezeu să-l ocrotească pe păzitorul comorii sale.

(Arnórr Thórðason jarlaskáld, Thorfinnsdrápa, frag., t.n.)

 

Kenning structurat cu o jumătate de secol mai devreme, cerul este ilustrat ca povară a piticilor (i.e. povara rubedeniilor lui Norðri) în poemul Erfidrápa Óláfr Tryggvasonar, compus de Hallfreðr Óttarsson vandræðaskáld[20] (c. 965 – c. 1007), din care cităm un :

 

Unii războinici povestesc că regele nostru ar fi fost doar rănit

Sau că ar fi scăpat de urmăritori la răsărit de lumea noastră,

Însă despre uciderea regelui s-a spus adevărul

Și nici n-aș fi crezut, de altfel, cleveteala subțire a lumii.

 

Ce întristare pentru mine să fi fost departe de cel care satură foamea lupilor[21],

La ceasul când fierul armelor scotea scântei în încleștare,

Cu toate că victoria n-ar fi stat în forța unui singur om.

Am avut nădejde în regele meu, dar nădejdea este și începutul

Marilor dezamăgiri.

 

Am pierdut un străbun, cel mai puternic dintre cei puternici

Născuți sub povara rubedeniilor lui Norðri[22]. Nimic nu va putea alina

Plecarea războinicului care luna corăbiilor[23] o sfărâma în bătălii.

(Hallfreðr Óttarsson vandræðaskáld, Erfidrápa Óláfr Tryggvasonar, frag., t.n.)

 

Cele mai multe dintre numele piticilor, păstrate în poemul eddic Völuspá, sunt mai degrabă descriptive, referindu-se la caracteristici ale personalităţii fiecăruia[24] (Simek, id.: 68), însă  imaginea piticului Vestri, care susţine cerul din partea de vest a lumii, ajutat de piticii Austri (est), Suðri (sud) şi Norðri (nord), este asociată de Simek cu cea a celor patru îngeri din Apocalipsa Sfântului Ioan. Faptul că aceste credinţe populare în făpturi precum piticii, elfii, trolii, uriaşii au supravieţuit creştinismului, ne oferă un indiciu despre puterea miturilor legate de aceste entităţi.

 

Tărâm al soarelui, al lunii, al vântului şi al stelelor aprinse în rai

 

Reprezentat ca o lume deschisă care spulberă limitările impuse de craniul uriaşului Ymir, acest tărâm al soarelui, al lunii, al vântului şi al stelelor aprinse în rai se apropie de imaginea prefigurată în două toposuri paradisiace ale lumii de dincolo: Breiðablik, lăcaşul ceresc al zeului Baldr şi Glæsisvellir, câmpiile strălucitoare ale regelui mitic Gudmundr. Tradus de Rudolf Simek prin cel care străluceşte de departe (Simek, 2008: 44), Breiðablik este descris de Snorri în Gylfaginning, ca un loc nemaivăzut de frumos, ce nu va fi atins niciodată de nimic urât sau impur. Pentru Glæsisvellir, în traducerea lui Simek câmpiile strălucitoare (Simek id.: 112), tărâm elizean din Jötunheimr, unde domneşte regele mitic Gudmundr, nu avem o descriere detaliată. În scrierile lui Saxo Grammaticus, Glæsisvellir este conceptualizat ca un paradis strălucitor, al cărui nume derivă dintr-un element al mitologiei păgâne, frunzişul Glasir, care crește la porţile Valhallei[25].

Metafora kenning tărâmul soarelui desemnează cerul într-o strofă din poemul scaldic Sigurðardrápa, compus de Böðvarr balti și citat de Snorri Sturlusom în Skáldskaparmál. Poemul elogiază în tonul poeţilor păgâni eroismul regelui Sigurðr, evitând însă aluziile la vechea mitologie. Scaldul Böðvarr elogiază faptele de curaj și faima regelui, ce nu va putea fi egalată în onoare şi eroism de „niciun alt domnitor care se va naşte sub tărâmul soarelui (cerul)”:

 

Lui Magnús cel cu vorba frumoasă i-a fost scris să cadă în bătălie

Puternicul nostru rege i-a adus sfârșitul în marea încleștare,

Căci curajul regelui a fost mai mare decât faptele o cereau.

 

Sătul a fost pentru mai multe zile calul femeilor-troll[26],

Împreună cu oamenii lor au căzut cei doi prinți

Și carnea atâtor trupuri a înroșit colții lupilor.

 

Niciun alt domnitor care se va naște sub tărâmul soarelui[27],

Oricât de curajos în bătălie, nu va putea egala faima regelui nostru.

(Böðvarr balti, Sigurðardrápa, frag., t.n.)

 

Până la introducerea creştinismului, imaginea cerului ca lume de dincolo care primeşte sufletelor celor morţi este reprezentată în descrierea Valhallei, imagine cu rădăcini adânci într-o credinţă nordică păgână. În poezia scaldică, poemul Sonatorrek, compus de Egill Skallagrimsson, plasează lumea spre care au pornit fiii lui defuncţi în Goðheimr, lumea zeilor. Dacă Goðheimr este echivalentul Valhallei, Cristopher Abram avansează ideea că, atât Ásgarðr, cât şi Valhalla sunt tărâmuri gemene ale zeilor şi ale morţii care se află în lumea de sus (Abram, 2003: 54).

 

Limba mea abia dacă poate să spună, abia dacă poate să recite din

Darul furat de Odin[28] și greu îmi este să smulg cuvintele din cotlonul

Întunecat al minții […]

Nu am însă puterea să-l înfrunt pe ucigașul fiilor mei.

Bătrânețea mea nu poate să țină piept cruzimii zeului mării,

Care pe mulți din neamul meu i-a luat la el.

Câtă durere să-i pomenesc pe toți, dacă și scutul familiei mele[29]

A pornit pe cărările liniștite ale lumii de dincolo […]

Cine-mi va fi pavăză în fața pericolului neașteptat,

Cine mă va apăra de răutatea oamenilor?

Neliniștit sunt la plecarea prietenilor mei,

Căci cu greu se poate găsi un om de încredere în poporul lui Odin

Până și un ucigaș de frate poate primi un inel pe deget pentru fapta lui […]

Îmi amintesc și acum când Odin a ridicat în Goðheimr[30] frasinul spiței mele

Crescut din mine și din neamul femeii mele.

Domnul suliței[31] părea să ne placă, și noi am crezut în bunătatea lui

Până când zeul victorios mi-a trimis amarul.

Adversarul lupului[32], cel numit și războinicul desăvârșit,

M-a înzestrat de la bun început cu arta fără cusur de a face

Din adversarii mei lași acoperiți cu rușine, însă acum m-a lăsat

În suferință, căci sora lupului Fenrir[33] mă privește de la capătul pământului.

O voi aştepta pe Hel fericit și neînfricat.

(Egill Skallagrimsson, Sonatorrek, frag., t.n.)

 

Viziunea asupra Valhallei ca topos sacru pentru elita războinicilor a devenit unul dintre cele mai puternice simboluri din perioada vikingă. Nume tradus prin sală, încăpere a celor măcelăriţi, ucişi în luptă (Simek, 2008: 346), Valhalla este casa lui Odin din Ásgarðr, unde îi primeşte pe toţi războinicii care au murit cu arma în mână. Cea mai detaliată descriere a Valhallei o găsim în lista aşezărilor zeieşti din poemul eddic Grimnismál, dar şi în Gylfaginning, capitolul care deschide Edda lui Snorri. Valhalla este situată în Glaðsheimr, topos care face parte din Ásgarðr. Spre această măreaţă sală unde îi aşteaptă Odin, eroii sunt conduşi de valkirii. Tot valkiriile îi servesc la masă (vezi Femeia) cu feluri de mâncare din carnea mistreţului Sæhrímnir[34], gătită de bucătarul Andhrimnir[35]. Miedul pe care îl beau eroii curge din ugerele caprei Heiðrún. Aşezată pe acoperişul Valhallei, capra paşte din frunzişul copacului Yggdrasil, asemeni cerbului Eikthymir (Simek, id.: 347). Eroii sunt provocați la luptă de la răsăritul până la apusul soarelui, însă noaptea cei morţi se întorc la viaţă şi petrec împreună în jurul mesei. În zilele Ragnarökului, einherjarii vor mărşălui pe sub cele 540 de porţi ale Valhallei, umăr la umăr cu zeii, toţi împotriva lupului Fenrir şi a puterilor întunecate ale lumii subterane. Una dintre cele 540 de porţi ale Valhalei[36] se numeşte Valgrind, adică împrejmuirea celor căzuţi sau, în traducerea lui Simek (2008), gardul care împrejmuieşte Hel, despărţind-o de Valhalla.

Conform mitografiei lui Snorri Sturluson, Hel[37] este atât numele lumii subpământene a morţilor, cât şi al zeiţei care guvernează acest tărâm. Termenul hel, aşa cum arată traducerea etimologică din verbul proto-germanic helan, care înseamnă a acoperi sau a ascunde, este într-o strânsă conexiune cu ritualurile de înmormântare (Abram, 2003: 59, cf. De Vries, Altnordisches Etymologisches Wörterbuch, s.v. hel.). Caracteristicile acestui topos se referă, înainte de toate, la faptul că este un tărâm al morţilor, situat în partea de nord a lumii oamenilor, unde e întuneric şi frig. Topografia acestui loc include un râu îngheţat, un pod şi o poartă, iar cei care ajung în Hel nu se mai pot întoarce niciodată, pentru că intrarea este păzită fie de un câine, fie de o urieşiţă[38].

În Ragnarsdrápa, poem compus de Bragi Boddason, înainte de anul 900, părintele poeziei nordice vechi plasează credinţa în această zeiţă, într-o perioadă încă necontaminată de imaginarul creştin[39], când zeiţa Hel este numită sora lupului, aluzie la faptul că este sora lupului Fenrir[40]. Viziunea scalzilor asupra zeiţei Hel şi asupra lumii pe care o guvernează este însă diferită de viziunea autorilor anonimi ai poemelor eddice. În poemele scaldice timpurii, Hel este un element în vocabularul poetic prin care scalzii se referă la moarte, însă Hel nu va supravieţui ca element al vocabularului scaldic tradiţional în perioada convertirii Scandinaviei la creştinism. Schimbarea este semnalată de Christopher Abram (2003), prin trecerea de la hel la helviti, în versurile compuse de scaldul Hallfreðr Óttarsson vandræðaskáld înaintea morţii sale şi păstrate în Óláfs saga Tryggvasonar en mesta[41]:

 

Fără niciun regret voi muri în curând, singura mea teamă este că

Vorba mi-a fost aspră şi neînţeleaptă. Ştiu că regretele sunt tardive acum

Însă iadul (helviti) mă sperie, dar să-l lăsăm pe Dumnezeu să ne aleagă

Clipa morţii căci de ea nimeni nu scapă.

(Hallfreðr Óttarsson vandræðaskáld, Óláfs saga Tryggvasonar en mesta, frag., t.n.)

 

Mitul tradiţional nordic al tărâmului morţii va fi înlocuit, aşadar, cu helviti, tărâmul suferinţei veşnice al păcătoşilor, introdus în imaginarul poeziei scaldice o dată cu teologia creştină.

 

Coif al aerului, al soarelui şi al pământului

 

Desemnarea metaforică a cerului ca scufie, coif sau cort al lumii e posibil să fi fost declanșată de viziunea asupra tărâmurilor cerești ca toposuri suprapuse, imagine descrisă de Snorri Sturluson în Gylfaginning. Andlàngr, lume care se află între încăperile zeilor şi Vidbláin[42], este asociată de Simek (2008) cu cerul spiritual, în timp ce Gimlé, lumea elfilor de lumină (îngerii), casă a sufletelor celor care vor muri în timpul Ragnarökului, s-ar afla în îndepărtatul Vídbláin.  Pentru a ilustra această metaforă, Snorri Sturluson revine la poezia compusă de Arnórr Thórðason jarlaskáld, citând un helmingr în care scaldul descrie judecata finală care va fi făcută de Dumnezeu şi de Arhanghelul Mihail. La Dumnezeu se referă prin metafora kenning monarhul coifului soarelui, unde coiful soarelui desemnează cerul:

 

După ce înțeleptul Mihail cântărește faptele bune și faptele rele,

Monarhul coifului soarelui[43]de pe tronul judecății sale împarte muritorii.

(Arnórr Thórðason jarlaskáld, frag., t.n.)

 

În opinia Dianei Whaley (1998), acest helmingr ar fi fost singurul fragment salvat dintr-o drápa compusă în onoarea Arhanghelului Mihail, conform căreia Mihail cântăreşte cu înţelepciune faptele oamenilor, în timp ce monarhul coifului soarelui de la înălțimea tronului judecății sale îi separă în buni și răi (Whaley, 1998: 134, t.n.). În poemele compuse de Arnórr Thórðason jarlaskáld, Diane Whaley identifică şase metafore kenning care se referă la Dumnezeu în termeni de domn al cerului. Două dintre acestea sunt metafore kenning duble, în care cerul este exprimat printr-o metaforă kenning care se referă la soare sau la lumina zilei, astfel că Dumnezeu este numit fie domnitorul cortului soarelui, fie rege al tărâmului zilei. În acest context, în analiza pe care o aplică asupra poemelor lui Arnórr Thórðason jarlaskáld, Katrina Wood avansează ideea că Arnórr ar fi „primul poet care introduce în instrumentarul său poetic asocieri până atunci familiare doar imnologiei creştine contemporane lui” (Attwood, 2005: 49, t.n.).

 

S-a întâmplat ca războinicul cel iute (Rögnvaldr) să aducă în Rusia

Zece bucăți din gheața[44] scuturilor încleștate.

Rognváldr a încheiat astfel o alianță de căsătorie.

Faimă și renume mi-a adus această alianță.

Fie ca domnitorul cortului soarelui[45] să-l însoțească mereu!

(Arnórr Thórðason jarlaskáld, Rögnváldsrdrápa, frag., t.n.)

 

În corpusul poeziei eddice, poemul Grimnismál desemnează prin metafora kenning coiful soarelui locul ceresc Himinbjörg, casă a regelui Heimdallr. Tradus prin muntele cerului, Himinbjörg este locul de unde zeul Heimdallr veghează asupra zeilor, păzind intrarea de posibile încercări ale uriaşilor de-a ajunge în Ásgarðr. Snorri Sturluson plasează Himinbjörg în locul unde Bifröst, podul în chip de curcubeu care uneşte lumea oamenilor de cea a zeilor, întâlneşte cerul. În partea de sus a cerului, completează el, se află locul mai curat şi mai strălucitor decât soarele, şi-acesta este Gimlé. Când cerul şi pământul se vor sfârşi, cei buni şi cei drepţi îl vor locui pentru totdeauna (Abram, 2003: 56). Datorită corespondenţelor multiple şi evidente cu raiul creştin, Gimlé pare să fie, în interpretarea lui Christopher Abram, locul care va fi ocupat în imaginarul scandinav din perioada convertirii la creştinism de îngerii noii credinţe, şi apoi de sufletele tuturor drepţilor, indiferent de calea prin care au ajuns în moarte.

 

[1]              Mitul creaţiei pământului din craniul uriaşului Ymir, aşa cum este relatat în poemele eddice Völuspá, Vafthrúðnismál şi Grimnismál, era bine-cunoscut lumii nordului medieval. Acest mit, împreună cu mitul uriaşului care construieşte Ásgarðr (vezi Pământul), este răspunzător de reprezentarea cerului ca îngrădire, fortăreaţă, spaţiu închis, chiar şi în unele poeme creştine, unde Iisus este numit stăpân sau rege atotputernic al fortăreţei cerului (vezi Iisus).

[2]              În structura poeziei scaldice, un helmingr este format din patru versuri și reprezintă o jumătate de strofă (vezi Prefața).

[3]              Opera lui Arnórr suscită un interes particular, fiind bogată atât în trimiteri păgâne, cât şi creştine. Versurile sale au fost analizate în mod preponderent în cheia metaforele kenning prin care desemnează cerul sau lumea de dincolo.

[4]              Regele Magnús este fiul regelui Óláfr al Norvegiei, viitorul sfânt.

[5]              Mintea. Vezi și Inima.

[6]              Războinicul, cel care oferă leșuri hrană lupilor.

[7]              Bătălia

[8]              Corabia

[9]              Focul

[10]             Hel este numele toporului regelui Magnús.

[11]             Corăbiile

[12]             Marinarul

[13]             Bătălia

[14]             Cerul

[15]            Autorul poemului nu cunoştea, de pildă, faptul că sufletele creştinilor, chiar şi ale celor păcătoşi sunt, de asemenea, nemuritoare de vreme ce în Völuspá, toţi oamenii răi vor muri în timpul Ragnarökului.

[16]            Richard North (2003) traduce Gimlé în termenii limbii engleze vechi, unde gimm se traduce prin bijuterie, şi leah prin strălucirea, transparenţa.

[17]            În traducerea lui Simek, Gimlé ar fi locul protejat de foc (Simek, 2008: 109).

[18]             Expresia dvergmali din limba nordică veche se traduce prin vorba piticilor (Faulkes, 1998), adică ecou, fapt care vine în sprijinul teoriei că piticii locuiesc şi în munţi.

[19]             Cerul

[20]             Scaldul Hallfreðr vandræðaskáld, al cărui nume reflectă mâhnire şi tulburare (vandræðaskáld se traduce prin scaldul neliniştit) (Whaley, 2000), compune pentru regi păgâni şi creştini, versuri care reflectă în mod dramatic pe de o parte abandonarea plină de remuşcări a vechilor zei şi, pe de altă parte, sentimentul de vinovăţie în faţa Dumnezeului creştin.

[21]             Războinicul

[22]             Cerul

[23]             Scutul

[24]            Numele lui Alviss, de pildă, se traduce prin atotştiutorul, piticul căruia îi este promisă Thrúðr, fiica lui Thor. Pentru că nu şi-l doreşte de ginere, Thor pune la cale un plan ca să-şi încalce promisiunea. Piticului i se cere să-şi dovedească înţelepciunea, răspunzând întrebărilor lui Thor până la răsăritul soarelui, când se transformă într-o piatră asemeni tuturor piticilor atinşi de lumina zorilor. Andvari, piticul cel grijuliu, trăieşte sub o cascadă şi ia deseori forma unui peşte ca să poată înota. Datorită inelului magic Andvaranaut, ajunge foarte bogat. Folosind o plasă a zeiţei Rán, Loki îl prinde şi îl forţează să-i dea aurul şi inelul magic. Brokkr fierarul este unul dintre artizanii perucii de aur a zeiţei Sif, a corabiei Skiðblaðnir dăruită zeului Freyr şi a suliţei Gungnir, dăruită lui Odin. Din poemul Hávamál, ştim că piticul Dvalin a introdus scrierea runică în lumea piticilor, aşa cum Odin le-a dăruit runele zeilor. Eitri este piticul care meştereşte mistreţul de aur Gullinbursti, inelul de aur Draupnir şi ciocanul Mjölnir, dăruit apoi zeului Thor. Atins de blestemul piticului Andvari, Fafnir, fiul regelui pitic Hreidmar, se transformă în dragonul ce va fi ucis de Sigurd. Gandalf este piticul al cărui nume derivă din gandr, care se traduce prin magie, şi alfr, care înseamnă elf. Posesor al unei baghete magice, el va fi şi ultimul rege al elfilor. Litr, al cărui nume se traduce prin culoare, este împins de Thor în rugul funerar al zeului Baldr. Ótr este piticul care îşi petrece cea mai mare parte a timpului înotând în forma unei vidre şi este ucis accidental de zeul Loki, care vrea sa-i păstreze blana, iar piticii Fjalarr şi Galarr păstrează chiar pentru o vreme miedul poeziei (cf. Simek, 2008).

[25]             Rudolf Simek (2008) conectează Glæsisvellir la credinţa populară răspândită în lumea nordului medieval, conform căreia cei morţi locuiesc într-un munte de sticlă.

[26]             Lupul

[27]             Cerul

[28]             Kenning care desemnează metaforic poezia, făcând aluzie la miedul poeziei furat de Odin și dus în lumea cerească a zeilor. Vezi capitolul care se referă la Inimă.

[29]             Scaldul se referă la fiii săi defuncți.

[30]             Goðheimr, sălașul zeilor.

[31]            Scaldul se referă tot la zeul Odin. Străpuns de propria-i suliţă, zeul Odin atârnă nouă zile de trunchiul copacului Yggdrasil pentru a dobândi cunoaşterea runelor magice. Numele arborelui lumii, Yggdrasil, este o metaforă kenning formată din doi termeni: Ygg, un alt nume pentru Odin, şi drasil, care se traduce prin cal (Ross, 1998: 258). În timpul sacrificiului său, Odin s-a lăsat spânzurat de copacul lumii, care de atunci poartă acest nume.

[32]             Odin, adversarul lupului mitologic Fenrir.

[33]             Zeița Hel.

[34]             După ce este gătit şi servit la masă, mistreţul este readus la viaţă pentru a fi mâncat şi a doua zi.

[35]             În limba nordică veche, numele lui se traduce prin cel acoperit de funingine (Orchard, 1997: 6).

[36]             Conform poemului eddic Grimnismál, Odin ar duce în Valhalla numai jumătate dintre eroii căzuţi în luptă. Cealaltă jumătate sunt luaţi de zeiţa Freya care îi duce în Folkvangr, câmpiile războinicilor (Simek 2008: 87), asumându-şi prin aceasta rolul de zeiţă eternă a bătăliei fără sfârşit.

[37]            Hel nu numai că se află sub pământ, dar este un loc unde cei morţi se odihnesc după ce-au trecut prin muncile şi necazurile unei vieţi obişnuite, aşa cum sugerează şi expresia hvílask í helju (a te odihni în Hel) (Abram, 2003). Graniţele dintre Valhalla şi Hel sunt extrem de permeabile, fapt care-l determină pe Christopher Abram să avanseze ideea că Hel este o dezvoltare creştină a Valhallei.

[38]             În Gylfaginning, prima parte a Eddei lui Snorri, Hel este urmaşa lui Loki pe care Odin o aruncă în tărâmul care de-atunci îi poartă numele. Hel a fost aruncată în Niflheim, unde trebuie să se îngrijească de primirea şi adăpostirea celor care mor de bătrâneţe sau boală. Farfuria ei este Foamea, cuţitul ei Înfometarea, pragul peste care trec oamenii este piatră de încercare, iar în patul ei se zace de boală. Pe jumătate înnegrită, jumătate acoperită de carne, sugerând prin aceasta un înaintat proces de putrefacţie, Hel este uşor de recunoscut. Privirea ei este mereu abătută, dar înfricoşătoare atunci când este aţintită asupra ta. Alegoriile ascunse în spatele acestor denumiri au dus la interpretarea lor ca posibile contaminări creştine până acolo încât Hilda Ellis Davidson (1943) consideră că descrierea tărâmului zeiţei Hel este în întregime creaţia lui Snorri.

[39]             În Old Norse Court Poetry, Roberta Frank atrage atenţia asupra faptului că Ragnarsdrápa este păstrată doar în Skáldskaparmál, fapt care pune la îndoială autenticitatea acestui poem (Frank, 1978: 22).

[40]             Interpretarea acestui tip de metaforă kenning presupune cunoaşterea miturilor la care se face aluzie, în acest caz, cunoaşterea arborelui genealogic al zeului Loki.

[41]             Măreața saga a regelui Óláfr Tryggvason cuprinde o biografie a regelui Óláfr Tryggvason, focalizată pe momentul convertirii la creștinism atât a regelui, cât și a scaldului său, Hallfreðr Óttarsson vandræðaskáld.

[42]             Vidbláin este cel de-al treilea cer, al cărui nume se traduce prin albastrul îndepărtat (Simek, 2008: 360).

[43]             Cerul

[44]             Kenning dublu care desemnează metaforic sabia (gheața) și bătălia (scuturile încleștate).

[45]             Cerul.

 


Flavia Teoc

Volume publicate (selectiv): Înzeire, versuri, Albatros, Bucureşti, 1997; Trestie şi plumb, interviuri, Limes, Cluj-Napoca, 2001; Braţul pierdut, versuri, Albatros, Bucureşti, 2001; Cronograf, versuri (volum antologic), Eikon, Cluj – Napoca, 2004; Kyrie Lex, proză, Cartea Românească, Bucureşti, 2009; Calendar românesc în 12 cronici şi o precuvântare, publicistică, Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj – Napoca, 2009; Naim Araidi, Oameni din Galilea (traducere din limba engleză), Brumar, Timişoara, 2014.

Studii publicate în reviste de specialitate: Transylvanian Review (studiul „Martin Opitz – un pionier al barocului”), Dacoromania (studiul „Métaphores kenning qui désignent  Jésus Christ dans la poétique des scaldes scandinaves”), Actele Congresului International de la Udine L’eredità scientifica di Eugenio Coseriu-Beyond Saussure. Eugenio Coseriu’s scientific legacy (2013) (studiul „The kenning as a unit of repeated speech”).


„Cartea de faţă furnizează, fără îndoială, o autentică şi, îndrăznesc să spun!, nesperată revelaţie în orizontul nostru cultural actual. Eminenta poetă şi prozatoare Flavia Teoc ne oferă, aici, surpriza unui prim şi impresionant rod, dintr-o cercetare de mare anvergură, întreprinsă de mai mulţi ani cu o neobişnuită „sete ştiinţifică”, în bibliotecile unor mari  universitaţi europene (în sp. Roskilde şi Copenhaga), cu năzuinţa pasionată de a pătrunde şi dezvălui comprehensiv profilul auroral al viziunii lumii în spiritualitatea nordului medieval. Primul pas în acest vast şi foarte serios  proiect este prezentat în volumul de faţă sub forma unui aparent simplu comentariu hermeneutic la tratatul de poetică Skáldskaparmál, partea centrală a monumentalei Edda în Proză, alcătuită în secolul al XIII-lea de învăţatul islandez Snorri Sturluson. Demersul Flaviei Teoc se dovedeşte, însă, profund original, pornind chiar de la premisele interpretative de mare actualitate („mărturisite” în Prefaţă), care îi permit autoarei noastre să reliefeze, într-o nouă lumină, principalele concepte desemnate metaforic în poezia  scaldică: cerul, pământul, bărbatul, femeia, iubirea, marea, corabia, iarna, dar şi Iisus, cuvântul ş.a. Aceste constructe metaforice constituie repere semantice cardinale, prin intermediul cărora se configurează, într-un proces de creaţie articulat transtextual şi orientat specific cultural, emergenţa sensului poetic simbolic-mitic al fascinantei lumi spirituale a Nordului european din perioada zorilor creştinismului.“ – Mircea Borcilă

Lasă un semn

comentarii

Despre autor

Content Manager

Primul semnalizator cultural de pe această platformă. Îndrumă și recomandă din 2010.

Număr articole publicate : 3023