„Jimmy” de Mihai Buzea [fragment]

Am băut, i-am povestit, m-a ascultat; mintea îi tot fugea în altă parte, făcea eforturi, știam eu ce știam:

– Parcă ar mai intra niște beri, Dézsi!

– Fă semn și ne-aduce fata.

Treptat s-a muiat și el, a început să-mi spună cum fusese, de fapt: el o chemase la Budapesta pe iubita lui, mâncătoarea-de-români, ea se-apucase să facă pe patrioata, pe Marianne a Secuimii, îl tot dusese cu vorba și până la urmă îi spusese franc că ea nu se mută la nicio Budapestă ci rămâne pe loc ca o adevărată luptătoare („Poporul meu are nevoie de mine!”), iar decizia asta îl lovise pe Dézsi ca un baros în moalele capului, că el pentru ea se omorâse atâta cu munca și cu studiile, să-și facă o viață împreună, să scape din sărăcie și enclavare; Budapesta e-un oraș al lumii, nu e-o margine de sat, dar ea nu și nu („Vom rezista!”). De bine ce-a rezistat, s-a certat în cele din urmă cu politicienii locali și s-a mutat („scârbită”) unde dacă nu la Budapesta, ca să facă foamea acolo, atârnată de tot felul de joburi meschine și prost plătite. Răstimp el venise la Cluj, își descoperise vocația de făcător de bani și trăia o cu totul altă viață decât cea pentru care se pregătise, în afara artei și în afara Ungariei:

– Adică, ce, te-ai făcut român?

– Nu, dar să n-aud de ungurii de partid. Tot timpul îmi cer bani.

Aproape că m-a bufnit râsul, deși nu era nimic de râs. Dézsi fusese cel mai european ungur cunoscut de mine vreodată și cel mai european om în general, adică banii fuseseră pentru el totdeauna un mijloc, niciodată un scop:

– Să mai bem un rând de beri, Dézsi! Și fără să ciocnim, bunînțeles!

– Aia a fost demult, Mihai. Eu când beau cu românii, ciocnesc fără probleme.

– Să bem, atunci.

Urma s-o spună sau nu? A spus-o, într-un târziu:

– De Bristena mai știi ceva?

– E pe la Oxford, pe undeva. Lucrează și ea, banii ăia s-au terminat demult.

Dézsi s-a foit:

– Tu… o iubeai tare, mai știi?

– Da, da. Vorba ta, asta a fost demult.

– O mai iubești, sau…

– Mi-a trecut, Dézsi. Ce vrei? Viața!

– Bun așa. Eu… tot aveam ceva să-ți spun… am tot amânat și pe urmă…

Dézsi, Dézsi. Cinstea, asta vă omoară. De-asta pierdeți voi toate războaiele:

– Bagă!

– Atunci, în Vama Veche… m-am culcat cu ea. A fost…

Dézsi, Dézsi. Numai noutăți îmi spui:

– A fost…?

– Nu mi-a plăcut. De două ori, dar nu mi-a plăcut.

Nici ei nu-i plăcuse, cum nu-i plăcea cu nimeni, dar el n-avea de unde să știe. Nici că eu mă culcasem cu mâncătoarea-de-români – și-mi plăcuse – n-avea de unde să știe, iar eu nu eram doară nebun să-i spun. Cinstea era povara pe care-o cărase el mereu în cârcă, dar nu era și a mea, eu n-aveam timp de fleacuri:

– Ce să zic, Dézsi. Viața!

– Nu te superi?

– Mă supăr dacă nu mai dai un rând, ha-ha-ha!

Am băut amândoi, am tăcut spre aducere-aminte, apoi am întrebat eu, c-așa era frumos:

– Totuși, măi Dézsi… de ce n-ai rămas?

– Acolo?

– Da. Orașul… oamenii… altfel, altceva!

– Táposok!

– Adică?

– Nu știu să traduc, cred că nici n-are româna cuvânt… adică-s oameni slăbuți, învățați cu binele… așa, ca bucureștenii… nu știu cum să zic, dar parcă aici oamenii-s diferiți… mai răi într-un fel, dar mai dârji în alt fel… nu știu, aici îmi place mai mult… aici am spațiu, acolo n-aveam rost… poate că dacă…

– Hai c-am înțeles eu ceva-ceva, măi Dézsi. Aici ești un descălecător, acolo… métro, boulot, dodo, zéro!

– Dacă zici tu, Mihai. Deci noi doi… suntem bine?

– Mai bine de-atât nu se poate, Dézsi!

Ne-am îmbătat foarte frumos, ca doi vechi prieteni, ne-am îmbrățișat la plecare (la plecarea mea, el a rămas), cu gluma noastră budapestană:

– Dézsi, büdös oláh!

Nem beszélek magyarul, Mihai!

– Să ne vedem sănătoși, Dézsi!

Nu ne-am văzut sănătoși.


Povestea lui Mihai începe în 1986, în ziua fatidică în care face cunoştinţă cu Bristena, colegă de liceu, fiica unui securist, frumoasă, inteligentă, dar şi alintată, orgolioasă şi de o cruzime inimaginabilă uneori. Inevitabil, este fermecat pe loc şi intră fără să stea pe gînduri în rîndul admiratorilor care ar face orice pentru ea. Astfel începe o aventură de peste trei decenii, cu suişuri şi coborîşuri. Mihai participă la Revoluţie, se apucă de bişniţă în anii ’90, cu deplasări pline de peripeţii în Turcia, apoi trece la nivelul următor, încercînd piaţa din Polonia. În tot acest timp, nu doar Bristena, ci întreaga ei familie profită de naivitatea lui, însă nimic nu îl poate opri să o urmeze peste tot, fie că e vorba de Budapesta, unde devine colector de deşeuri şi în timpul liber îi scrie lucrarea de masterat, sau munţii României, unde îi serveşte drept ghid, ori Paris, unde, cînd nu lucrează ca salahor, încearcă să o protejeze de iubitul ei. Purtîndu-ne prin ţară şi prin Europa, scris cu umorul negru caracteristic lui , Jimmy este romanul unei iubiri toxice, a cărei împlinire pare să fie mereu după colţ, dar nu e niciodată cu adevărat palpabilă.


(n. 1971), absolvent de Filologie (1996) şi de master (2005), a fost profesor, vînzător de asigurări, colaborator la Academia Caţavencu (2005-2010). Este reporter la Caţavencii (din martie 2010). Alte ocupaţii: om bun la toate, plimbător de cîini, traducător, babysitter, Moş Crăciun, fabricant de lucrări de diplomă, chelner, paznic de noapte. A mai lucrat ca bişniţar în anii ’90 (Praga, Istanbul, Cracovia), ca muncitor necalificat în anii 2000 (Budapesta, Paris, Lyon) şi ca muncitor intelectual în Bucureşti (copywriter). Odată cu deschiderea Marii Britanii (1 ianuarie 2014), a plecat la Londra, unde a învăţat meseria de arborist. În 2015 şi 2016 a continuat această muncă sezonieră, pe care o descrie în romanul-reportaj Gastarbeiter, apărut în 2017 la .



Colecţie: Ego. Proză
Domeniu: Literatură română – Bildungsroman/Literatură română – Beletristică

ISBN: 978-973-46-7611-8
Format: 130×200 mm
352 p.

Lasă un semn

comentarii

Autor articol: Semnu' Bun

Primul semnalizator cultural de pe această platformă. Îndrumă și recomandă din 2010.