„Dresoarea” de Cristina Nemerovschi [fragment]

Ludmila, o tânără dresoare de lei și tigri din Ucraina, vine să lucreze la circul din București. Cu multe speranțe, dar și cu un trecut tulburat și apăsător, ea împrumută prenumele celebrei Lidia Jiga, a cărei poveste o fascinează.

În ciuda pasiunilor pe care le stârnește, de la insistentul Marius și temperamentalul Iuri, până la un admirator secret care îi lasă flori în fiecare zi la intrarea în circ, în sufletul dresoarei pare a fi loc pentru o singură persoană: sora ei, Oksana, dispărută după un accident ce a marcat viața tuturor celor apropiați. Deși o bănuiește pe Oksana că este vinovată pentru accident, Ludmila nu vrea decât să-și reîntâlnească sora și să o ierte.

Demonii interiori scot însă colții pe nepregătite, iar trecutul revine violent și pustiitor, amenințându-i viața. “Ludmila, unde ai fost între 15 și 16 ani?” este întrebarea care o bântuie.

Un thriller psihologic captivant despre împăcarea cu propriul sine, traume negate, bucuria de a trăi, pasiune și libertate.



Ca să-i îmblânzești pe alții, trebuie mai întâi să te poți îmblânzi pe tine.

Problema cu întâmplările care îți marchează definitiv viața este că tu nu le poți privi detașat, de la înălțime, ca un observator care știe ce urmează să se petreacă. Tu ești în miezul lor, tu JOCI, și, pentru că joci, parcă nu mai poți face și altceva. Nu poți gândi la capacitate maximă, pentru că întâmplările te lovesc pentru față și-ți amorțesc creierul. Și, mai ales, memoria ta nu poate înregistra evenimentele, pentru ca apoi să le desfășoare, ca pe o hartă întinsă pe masă, și tu să le poți revedea, ca să le poți înțelege.

La terapie mi se spusese, ani mai târziu, că e ceva normal. Că mintea se apără și uită imediat cum se întâmplă ele. Așa funcționează, așa încearcă să supraviețuiască. Dar, dacă face asta, nu te îngreunează și mai tare? Necunoscutul ne sperie cel mai rău. Să nu știm ce a fost cu adevărat. Cum să poți face pace cu tine, dacă nu știi exact ce ai făcut?

Se apără, dar poate că nu se apără în cel mai potrivit fel. Trage ușa peste întâmplările care dor, și apoi trebuie să cauți o viață întreagă cheia de la camera aia. Ca să poți privi în ochi ce se ascunde acolo.

Pentru că nu poți ierta ceea ce nu cunoști, și nu poți cunoaște ceea ce nu vezi limpede.

Așa că eu, în ziua aia, am fost doar actriță. Și am jucat tot ce mi-a fost scos în față. Nu de plăcere, ci ca să rămân în viață. Așa cum am putut.

Nu mai vorbisem de multă vreme cu un om care să fi trecut prin chestii puternice, existențial vorbind. Cu mulți dintre cei pe care-i știam, viața fusese blândă, și asta se vedea. Nu aveau personalități care să-i scoată prin ceva în evidență. Rămăseseră șterși, cuminți, palizi, confortabili. Crescuseră cu filosofia vremurilor noastre, de a obține minimum de la viață, fără să se chinuie prea mult. Se obișnuiseră să nu-și dorească luna de pe cer, fiindcă nici cei din jurul lor nu păreau să și-o dorească. De fapt, asta îi strica, că își modelau visurile după ale altora. Și deveneau leneși, nu-și mai doreau mare lucru. Era complicat să ai idealuri, presupunea muncă pentru a le atinge.

Păreau oameni care nu luptaseră cu nimic, niciodată. Uneori, mă surprindeam disprețuindu-i, dar și invidiindu-i, într-o mai mică măsură. Nu-mi plăcea că aveam sentimentele astea. N-ar fi trebuit să disprețuiesc oameni care avuseseră o viață blândă. Nu era vina lor, așa se întâmplase. Nici eu, dacă aș fi fost pusă să aleg, nu mi-aș fi ales copilăria aia, nu mi-aș fi ales părinții ăia, nu aș fi ales ca adolescența mea (sau maturitatea?) să înceapă așa cum începuse. Iar invidioasă… asta chiar nu aveam de ce să fiu. Nimic nu era mai rău decât să treci prin viață încercând să nu lași nicio urmă, să nu deranjezi pe nimeni, și să te stingi în întuneric.

I-am ascultat în continuare povestea, sorbind din vinul alb, rece.

Povestea mea a fost mai lungă. Mai greu de spus. Mi-a mai trebuit vin pentru asta. Mi-a pus și întrebări, iar la unele nu eram pregătită să răspund.

Când ne-am plictisit de petrecere, am plecat pe jos spre casa mea, și mi-a mărturisit că vreo câteva zile a crezut că doar visase ce se întâmplase în dimineața aceea. Cum îl așteptasem în parc și apoi îl sărutasem. Îl asigurasem că fusese destul de real, nu un vis. Dar, când ajunsesem într-un final în fața blocului meu, ne despărțisem cu un sărut pe obraz.

Ajunsă în apartament, mă privisem în oglindă cred că vreo oră, analizând fiecare bucată din pielea mea, încercând să ghicesc toate cicatricile pe care le purtam pe dinăuntru. Bine că nu exista un portret fermecat al meu pe undeva, ca al lui Dorian Gray, pe fața căruia să se imprime toate luptele duse în suflet, atât cele pierdute, cât și cele câștigate. Ar fi fost atât de brăzdat de linii, încât nici nu mi-ai mai fi putut distinge trăsăturile sub întreaga rețea de greșeli, traume, dureri.

Apoi mi-am pus muzică și am dansat până dimineața.

*

Pe Aleea Circului, de când venisem să muncesc aici, era un balcon care îmi atrăsese de la început atenția. La primul etaj, probabil locuit de vreun bătrân sau o bătrână – sau un cuplu de bătrâni, de ce nu? Din ăia care merg prin ploaie și se țin de mână, iar tinerii suspină la vederea lor, gândindu-se că nu vor ajunge niciodată să aibă genul ăla de relație. Și, mai mult ca sigur, nici n-o vor face. Ei bine, și tot balconașul era plin de păpuși și de flori. Păpuși de toate felurile, din diferite perioade, unele care îmi aminteau și de cele pe care le avusesem eu în urmă cu douăzeci de ani, altele și mai vechi, din alea cu care se jucase mama. Multe, multe păpuși, printre flori, uitându-se pe geam, cu nasurile lipite de sticlă. Mă fascina cum păpușile românești semănau cu cele care se făceau în țara mea. Mă gândeam că, dacă ne-am jucat cu acele păpuși, ar și trebui pe undeva să semănăm, fetele de vârsta noastră, atât din România, cât și din Ucraina. Ajunsesem să iubesc tare balconul ăla. Le făceam cu mâna păpușilor, și îmi imaginam după-amiezile înăbușitoare de vară în care bătrânica sau bătrânelul iau păpușile și le șterg de praf, le spală părul, le schimbă hainele. Mă gândeam că pentru ei, păpușile erau un simbol al fiecărei decade din viața lor; toate sentimentele, tot trecutul, bucuriile și durerile strânse într-un chip rotund cu păr buclat.

Mi s-a tăiat răsuflarea când ne-am oprit chiar în dreptul scării unde era apartamentul cu balconul meu preferat, cel cu păpușile, în care mi-am imaginat mereu că locuiau doi bătrâni care se mai iubeau încă.

– Aici stai? Ce tare… La ce etaj?

– Chiar aici, mi-a spus Asid și mi-a arătat balconul pe care-l iubeam eu.

Am amuțit. Nu-mi venea să cred. N-aveam idee de ce viața se juca așa cu mine. O mai făcuse și în trecut. Poate că acum voia să-mi spună că Asid chiar urma să aibă un rol important în viața mea.

Iată, nu locuiau doi bătrâni acolo, așa cum îmi închipuisem, dar locuia un bărbat pe care aș fi putut să încep să-l iubesc.

Era atât de bine să nu-ți fie teamă să fii ceea ce ești.

Așa cum mulți oameni înțelepți gândiseră înaintea mea, nu poți gusta libertatea adevărată dacă nu renunți la tot, din când în când – să pornești de la zero, pentru că numai așa poți afla cât valorezi. Să rămâi doar cu viața ta, cu cine ești tu, dincolo de lucrurile pe care le posezi. Doar tu, și eventual oamenii speciali pentru tine. Să schimbi macazul. Drumul. Direcția. Să rămâi ca un călător, singur în drum, când se lasă noaptea. Ce ai să faci, încotro ai să mergi?

Era un exercițiu minunat de autocunoaștere. Dar oare eram pregătită să renunț la ce aveam? Credeam că da. Și mai credeam și că era un semn, faptul că mi se lua acum meseria. Ce și cine eram eu, Ludmila, dacă încetam să mai fiu Lidia?

Cu siguranță, nu mai eram fata de la cincisprezece ani. Straturi multe se suprapuseseră pe ființa mea, sub personalitatea Lidiei, rolul pe care-l jucasem, numele pe care-l împrumutasem. Voiam acum să le descopăr și să le mângâi. Să triez și să văd ce îmi place exact de acolo.

Citisem iarna trecută o carte care îmi plăcuse. Era despre o tipă care intră într-o depresie adâncă și dintr-o dată își dă seama că viața nu i se mai potrivește, deși de la exterior pare una împlinită și bună. Așa că lasă totul și pleacă prin lume. Caută plăcere, iubire și cunoaștere. Și le găsește, pentru că nici nu sunt atât de greu de găsit, dacă știi unde să cauți, și dacă înțelegi că baza a orice pornește de la tine. Acolo trebuie să fie liniștea și bucuria, altfel e totul în van.

Așa mă imaginam și eu. Vagabondând prin lume, în căutarea a nimic anume. Doar ca să savurez experiențe, întâlniri, stări și gânduri. Mi-ar fi plăcut să mă apuc de scris. Să îmi povestesc viața. Ar fi ieșit o carte dramatică, cu ușoare accente de telenovelă, dar nu așa sunt toate viețile care merită povestite?

Mai voiam să plec și pentru că… deși era greu de explicat, mă consideram și o învinsă. Niciodată nu încetasem să sper că o voi găsi pe Oksana, și totuși îmi trecuse jumătate de viață și nu reușisem să o fac. Sigur, cu cât treceam anii, deceniile, cu atât se apropia momentul în care ar fi trebuit să mă resemnez, era ceea ce ar fi făcut orice om întreg la minte, dar eu nu îmi doream să se termine așa. Dacă aș fi schimbat la treizeci de ani macazul, poate aș fi avut mai mult timp să plec prin lume și să încerc din răsputeri să-i dau de urmă.

*

“Ludmila, unde ai fost între 15 și 16 ani?”

E refrenul celei de-a doua jumătăți a vieții mele.

Pielea omului se poate reface. Când ai cicatrici pe ea, timpul trece, celulele se schimbă, și într-o zi toate rănile se estompează. Și, oricum, există și operații estetice.

Alte organe în afară de piele se pricopsesc și ele cu răni, dacă nu sunt bine întreținute. Uneori, îți e rău din cauza asta. Dar există medicamente, ceaiuri, care încet-încet fac organul respectiv să ajungă aproape de forma lui inițială. Și, oricum, există și transplantul.

Când mintea se umple de cicatrici, e mai greu. Pentru că ea nu știe să se vindece în felul cel mai sănătos. Ea îți ascunde cauza suferinței, și trebuie apoi să te dai de ceasul morții ca s-o găsești. Îți gonește amintirile, de nici nu mai știi cine ești. Și dacă nu mai știi cine ești, de unde mai știi să te apuci?

Am fost în miezul ceții. Acum merg spre un capăt al ceții, și sper să reușesc într-o zi să ies de tot la lumină.

Asid mă ajută să-mi recuperez copilăria irosită. Mergem prin toate parcurile orașului, mâncăm vată de zahăr în culorile curcubeului, mere coapte pe băț, înghețată și acadele, ne dăm prin toate leagănele. Cred că uneori ajută că Asid are doar douăzeci de ani. Se urcă în picioare în leagăn, la spatele meu, și ne dăm cât putem de tare. Unele se rup cu noi și plonjăm în nisip. Copiii de azi au podeaua moale în locurile de joacă din parcuri, să nu se lovească. Eu am corpul rezistent, fiindcă mereu am căzut pe cea mai tare suprafață.

Tanti Viorica vine și stă cu Shakira, când noi suntem plecați, deși îi e cam frică de ea. Se plânge că e prea mare și ocupă mult spațiu în apartament, astfel că orice ai face, te lovești permanent de ea. Iar printre vecini s-a dus vestea că în casa mea locuiește un animal sălbatic, și unii vor să depună plângere la primărie. Ne dă uneori SMS-uri înfricoșată. “Leoaica a căscat. Leoaica a început să mârâie. Leoaica se poartă de parcă urăște emisiunea Wowbiz. Leoaica a făcut pipi pe covor. Leoaica vrea afară, ce fac???!”

L-am dus pe Asid în toate locurile care îmi plac mie din țară, iar el mi-a arătat străzile pe care a visat de-a lungul vremii. Mi-a spus că își dorise mereu să mă întâlnească, nu pe mine, fiindcă nu mă cunoștea, ci pe cineva ca mine, complicat și defect, dar atât de imens pe dinăuntru. Și că în ziua în care mă văzuse pentru prima dată, știuse că trebuie să mă cunoască. Dormise agitat și mă visase.

Simt uneori impulsul să mă urc pe o clădire înaltă și să urlu că sunt fericită, dar mi se face frică. Dacă e ceva temporar? Dacă mâine se va termina totul? Și, mai ales, dacă nu merit să fiu fericită?


Supranumită de critici rebela culturii române de azi și considerată principala reprezentantă a unui nou mod de a face literatură, licențiată în filosofie, a debutat în 2010, cu romanul Sânge satanic. Acesta a reprezentat atât un succes de critică, dar mai ales de public: în numai un an, Sânge satanic s-a impus ca un adevărat fenomen social, consacrând un nou stil în literatura tânără și inspirând numeroase manifestări artistice: poezie, piese de teatru, visual art, muzică. A primit referințe elogioase, fiind comparat cu opere-cult ale unor autori precum J. D. Salinger, Henry Miller, Irvine Welsh, Chuck Palahniuk, Bret Easton Ellis sau Anthony Burgess, și a fost distins cu premiul Tiuk! pentru debut, cu titlul Cartea anului 2011, nominalizare la titlul Cartea anului 2010, ales printre finaliștii Premiers Romans En Lecture.

Al doilea roman al Cristinei Nemerovschi, Pervertirea, a apărut în 2012, la editura Herg Benet, fiind supus controverselor încă din primele luni; câteva lecturi publice au fost întrerupte, temele romanului fiind considerate “imorale, violente și indecente”. Următoarele ediții ale cărții conțin fragmente inedite, reunite sub titlul Jurnalul Amaliei.

Ani cu alcool și sex este al treilea roman semnat de , o continuare la Sânge satanic.

În 2013, în colecția Cărțile Arven a Editurii Herg Benet, apare nymphette_dark99, carte despre care s-a spus că a detronat Lolita, cel puțin pentru generația tânără.

În noiembrie 2013, Cristina Nemerovschi publică la Herg Benet un volum compus din discuțiile avute cu cititorii săi, intitulat Ce facem cu România? – Cititorii în dialog cu Cristina Nemerovschi.

Rezervația unicornilor (2014) este romanul care încheie trilogia Sânge satanic. Tot în 2014, publică romanul-pamflet Cum a ars-o Anghelescu o lună ca scriitor de succesPăpușile este a opta carte semnată de autoare.

După romanul Rockstar, a încheiat trilogia Ultima vrăjitoare din Transilvania – 3 volume, cu pseudonimul Anna Vary, iar la Tîrgul Gaudeamus 2017 a lansat ultimul roman Dresoarea.

Toate romanele Cristinei Nemerovschi au devenit rapid bestseller-uri și au fost reeditate. Proza Cristinei Nemerovschi a fost inclusă în câteva antologii, atât din România, cât și internaționale.

Site oficial: www.cristinanemerovschi.ro


Autor: Cristina Nemerovschi
Titlu: Dresoarea
Editura Herg Benet

ISBN: 978-606-763-150-0
Data apariției: octombrie 2017
Număr de pagini: 280
Format: 13×20 cm
Tip copertă:broșată
Colecție: Radical din 7

Lasă un semn

comentarii

Despre autor

Content Manager

Primul semnalizator cultural de pe această platformă. Îndrumă și recomandă din 2010.

Număr articole publicate : 2942