hai să ne plimbăm și să discutăm despre facerea lumii
doar noi doi știm stâlpul sub care ne-am cunoscut
pentru-ntâia oară în viețile noastre veșnice
eu trăgeam dintr-o țigară tu o umbră prea posacă
ai trecut pe lângă mine te-ai întors o dată să privești
și m-ai văzut cu-adevărat cine eram de fapt ai
știut la lumina becului ăluia ne-am recunoscut
eu pe tine tu pe mine așa cum ne visaserăm
un mic surâs și ochii tăi curgeau cu aur
și-obrajii tăi ardeau răzând lăsai în spate-
o dâră galbenă de lacrimi în mersu-ți lucitor
o-mbrățișare privește cerul lângă noi
și m-ai îmbrățișat adânc ca un abis
ca un abis care-ar fi putut să-nghită lumea și apoi
s-o scuipe-afară cu mult mai minunată ca-nainte
am toate cele nouă lumi sub stâlpu ăsta-mpreunate
pentru că lumina lui acaparează clipa asta și lumina ta
acaparează a b s o l u t t o t ce vezi cu ochii
hai să ne plimbăm și să discutăm despre facerea lumii
și unul lângă celălalt îi vom apăra viitorul
dragă nu te știu de mult dar voi bea cu tine
atunci când miercuri vine atunci când eu
voi ști ce-i cel mai rău în tine tu la fel în mine
și zâmbetul tău lucea ca luna peste plaje
vom vedea și marea într-o zi promit
vântul va fi un oaspete binevenit
și-n timp ce valuri vor trosni de țărm
ne vom vorbi în poezie așa cum ar trebui mereu
atunci când discutăm despre ce-avem în suflet
așa că a ș t e ap tă mă
îți las număru meu scris pe spatele creierului
oricând te-oi gândi la mine
ciorile tale mă vor găsi oriunde voi merge
asta e tot ce vreau înțelege
dă-mi ochiul tău și mă vei face să văd
lumea din jur cum n-am văzut-o-n viața mea
voi fi a șa
voi fi a șa
tinerii vor companie
eu vreau doar compania ta
voi fi așa
voi fi așa
oriunde-ți umblă mintea umblă
cu a mea vom merge împreună la război
ni-meni nu merge sin-gur la război am zis
ni-meni nu merge să moa-ră azi am zis
deci cântă pentru mine cântecul tău magic
cântă pentru mine căci vreau să aud
cum să trăiesc
ca un tigru roșiatic în vreme instabilă
dacă ne lovește fulgerul chiar acum suntem în viață
trăim și dacă vreau să cadă curentu-n toate lumile
îți voi avea ochii ca să ne arate calea
Î
ntotdeauna mi s-a părut mai productiv din punct de vedere critic să separ autorul de opera, nu pentru că ideea de „autor” ar fi irelevantă, dar pentru că sunt de părere că numai în contact cu cititorul opera îşi poate atinge potenţialul creativ, odată ce persoana autorului este scoasă din peisaj. Totuşi, câteva cuvinte pot fi utile: am fost conştient foarte devreme de vocaţia mea poetică. Pornind de la câţiva poeţi români pe care i-am citit pe parcursul gimnaziului şi al liceului, a fost clar pentru mine că vreau să calc în urmele lor. Arta poetică m-a impresionat mai mult decât proza nu doar prin felul în care armonizează silabele limbii pentru a releva un puzzle fonetic şi semantic în care toate piesele se îmbină pentru a genera trăire, dar şi prin felul în care pune accentul pe stare, pe emoţie şi pe microcosmul eului uman. O poezie bună devine un mecanism în care toate cuvintele lucrează împreună – o colaborare în generarea unui număr nelimitat de sensuri şi întrebarea nu este „ce a vrut să spună poetul”, ci, mai degrabă, „ce înţeles capătă poemul în conştiinţa cititorului”. Pe fondul liricii române am adăugat nişte ani de studii literare în Anglia, la University of Warwick (BA şi Master, momentan studiez pentru PhD), ani care m-au pus în contact cu o literatură universală din care am putut să asimilez în primul rând tehnică poetică şi în al doilea rând, gândire critică. Chiar dacă văd esenţa poeziei ca fiind în primul rând trăire, rămân fascinat de meşteşugul ei. La fel cum un pianist are nevoie de dexteritate fizică pentru a manevra claviatura, poetul are nevoie de măestrie tehnică pentru a fructifica forma poeziei. Volumul meu de debut, publicat la editura frACTalia, pe lângă faptul că este un mic vis devenit realitate, este şi un manifest al convingerilor mele poetice. Marchează dispariţia autorului care, ca o fantomă, se face nevăzut şi în locul lui apar euri lirice care iau aspectul unor personaje epice. Întregul volum este conceput ca un lung poem epic, împărţit în scene care conferă personajelor un caracter legendar. Actorii mei, aşa îmi place să le spun, sunt prinşi într-un război continuu, deseori cu propria lor tinereţe, în lumea unui Bucureşti fantastic, cu umbre şi lumină. Nu este potrivit pentru un autor să-şi „explice” opera, e datoria cititorului să facă asta, aşa că vă las cu invitaţia de a parcurge lumea poemelor odată cu personajele ei. Vă vor fi companioni de nădejde, vă vor pune întrebări şi, poate, tot ei vă vor răspunde. Un haos de voci şi de magie, o lipsă a ordinii în căutare de ordine, o perpetuă căutare a „înţelesurilor pământului”: asta vă aşteaptă în paginile volumului „Aşa ne-am vorbit mereu”.