„Așa ne-am vorbit mereu” de Radu Cristian Vlad [fragment]

hai să ne plimbăm și să discutăm despre facerea lumii

 

doar noi doi știm stâlpul sub care ne-am cunoscut

pentru-ntâia oară în viețile noastre veșnice

eu trăgeam dintr-o țigară tu o umbră prea posacă

ai trecut pe lângă mine te-ai întors o dată să privești

și m-ai văzut cu-adevărat cine eram de fapt ai

știut la lumina becului ăluia ne-am recunoscut

eu pe tine tu pe mine așa cum ne visaserăm

un mic surâs și ochii tăi curgeau cu aur

și-obrajii tăi ardeau răzând lăsai în spate-

o dâră galbenă de lacrimi în mersu-ți lucitor

o-mbrățișare privește cerul lângă noi

și m-ai îmbrățișat adânc ca un abis

ca un abis care-ar fi putut să-nghită lumea și apoi

s-o scuipe-afară cu mult mai minunată ca-nainte

am toate cele nouă lumi sub stâlpu ăsta-mpreunate

pentru că lumina lui acaparează clipa asta și lumina ta

acaparează a b s o l u t t o t ce vezi cu ochii

 

hai să ne plimbăm și să discutăm despre facerea lumii

și unul lângă celălalt îi vom apăra viitorul

dragă nu te știu de mult dar voi bea cu tine

atunci când miercuri vine atunci când eu

voi ști ce-i cel mai rău în tine tu la fel în mine

și zâmbetul tău lucea ca luna peste plaje

vom vedea și marea într-o zi promit

vântul va fi un oaspete binevenit

și-n timp ce valuri vor trosni de țărm

ne vom vorbi în așa cum ar trebui mereu

atunci când discutăm despre ce-avem în suflet

 

așa                   că                    a ș t e ap tă     mă

îți las număru meu scris pe spatele creierului

oricând te-oi gândi la mine

ciorile tale mă vor găsi oriunde voi merge

asta e tot ce vreau înțelege

dă-mi ochiul tău și mă vei face să văd

lumea din jur cum n-am văzut-o-n viața mea

voi fi   a          șa

voi fi   a          șa

tinerii vor companie

eu vreau doar compania ta

voi fi așa

voi fi așa

oriunde-ți umblă mintea umblă

cu a mea vom merge împreună la război

ni-meni nu merge sin-gur la război am zis

ni-meni nu merge să moa-ră azi am zis

 

deci cântă pentru mine cântecul tău magic

cântă pentru mine căci vreau să aud

cum să trăiesc

ca un tigru roșiatic în vreme instabilă

dacă ne lovește fulgerul chiar acum suntem în viață

trăim și dacă vreau să cadă curentu-n toate lumile

îți voi avea ochii ca să ne arate calea


Întotdeauna mi s-a părut mai productiv din punct de vedere critic să separ autorul de opera, nu pentru că ideea de „autor” ar fi irelevantă, dar pentru că sunt de părere că numai în contact cu cititorul opera îşi poate atinge potenţialul creativ, odată ce persoana autorului este scoasă din peisaj. Totuşi, câteva cuvinte pot fi utile: am fost conştient foarte devreme de vocaţia mea poetică. Pornind de la câţiva poeţi români pe care i-am citit pe parcursul gimnaziului şi al liceului, a fost clar pentru mine că vreau să calc în urmele lor. Arta poetică m-a impresionat mai mult decât proza nu doar prin felul în care armonizează silabele limbii pentru a releva un puzzle fonetic şi semantic în care toate piesele se îmbină pentru a genera trăire, dar şi prin felul în care pune accentul pe stare, pe emoţie şi pe microcosmul eului uman. O bună devine un mecanism în care toate cuvintele lucrează împreună – o colaborare în generarea unui număr nelimitat de sensuri şi întrebarea nu este „ce a vrut să spună poetul”, ci, mai degrabă, „ce înţeles capătă poemul în conştiinţa cititorului”. Pe fondul liricii române am adăugat nişte ani de studii literare în Anglia, la University of Warwick (BA şi Master, momentan studiez pentru PhD), ani care m-au pus în contact cu o literatură universală din care am putut să asimilez în primul rând tehnică poetică şi în al doilea rând, gândire critică. Chiar dacă văd esenţa poeziei ca fiind în primul rând trăire, rămân fascinat de meşteşugul ei. La fel cum un pianist are nevoie de dexteritate fizică pentru a manevra claviatura, poetul are nevoie de măestrie tehnică pentru a fructifica forma poeziei. Volumul meu de debut, publicat la , pe lângă faptul că este un mic vis devenit realitate, este şi un manifest al convingerilor mele poetice. Marchează dispariţia autorului care, ca o fantomă, se face nevăzut şi în locul lui apar euri lirice care iau aspectul unor personaje epice. Întregul volum este conceput ca un lung poem epic, împărţit în scene care conferă personajelor un caracter legendar. Actorii mei, aşa îmi place să le spun, sunt prinşi într-un război continuu, deseori cu propria lor tinereţe, în lumea unui Bucureşti fantastic, cu umbre şi lumină. Nu este potrivit pentru un autor să-şi „explice” opera, e datoria cititorului să facă asta, aşa că vă las cu invitaţia de a parcurge lumea poemelor odată cu personajele ei. Vă vor fi companioni de nădejde, vă vor pune întrebări şi, poate, tot ei vă vor răspunde. Un haos de voci şi de magie, o lipsă a ordinii în căutare de ordine, o perpetuă căutare a „înţelesurilor pământului”: asta vă aşteaptă în paginile volumului „Aşa ne-am vorbit mereu”.

Lasă un semn

comentarii

Autor articol: Semnu' Bun

Primul semnalizator cultural de pe această platformă. Îndrumă și recomandă din 2010.