„Formidabilul Maurice și oastea rozătoarelor savante” de Terry Pratchett [fragment]

Capitolul 4

Când vine vorba de aventuri, s-a gândit dom’ Iepurescu, cel mai important este să nu dureze atât de mult încât să te facă să pierzi ora mesei.“

Din Dom’ Iepurescu trăiește o aventură


Puștiul, fata și Maurice se aflau într‑o bucătărie mare. Puștiul își dădea seama că era bucătărie din cauza uriașei plite negre de fier din fața vetrei, a oalelor atârnate pe pereți și a mesei mari, pline de zgârieturi. Din ceea ce se găsea tradițional într‑o bucătărie, singurul lucru care lipsea aici era mâncarea.

Fata s‑a dus până la o cutie de metal dintr‑un colț al încăperii și a tras din jurul gâtului o sfoară pe care se afla, după cum s‑a dovedit, o cheie mare.

— Nu poți avea încredere în nimeni, a zis ea. Iar șobolanii fură de o sută de ori mai mult decât mănâncă, împielițații!

— Nu cred, a spus puștiul. Cel mult de zece ori.

— Așa, dintr‑odată, știi totul despre șobolani? a întrebat fata, descuind cutia de metal.

— Nu dintr‑odată. Am aflat atunci când… Au! Asta chiar m‑a durut!

— Îmi pare rău, a zis Maurice. Te‑am zgâriat din greșeală, da?

Încerca să facă o mutră care să spună: „Nu fi complet tâmpit, bine?“, ceea ce e greu de tot, când ai o față de pisică.

Fata i‑a aruncat o privire bănuitoare, apoi s‑a întors din nou spre cutie.

— Am niște lapte care încă nu s‑a prins și două capete de pește, a spus ea, uitându‑se înăuntru.

— Pentru mine, merge, a zis Maurice.

— Și cu omul tău cum rămâne?

— Cu ăsta? El poate să mănânce niște resturi mai vechi.

— Am pâine și cârnați, a spus fata, scoțând o cutie mai mică din cufărul de metal. Cârnații ne stârnesc tuturor foarte mari bănuieli. Mai am și o bucățică de brânză, dar e de‑acum o mie de ani.

— Nu cred c‑ar trebui să‑ți mâncăm mâncarea, dacă‑i pe sponci, a zis puștiul. Avem bani.

— Ei, tata spune că aruncăm o imagine foarte proastă asupra orașului, dacă nu ne arătăm ospitalieri. Știți, el e primarul.

— Adică el e guvernul? a spus puștiul.

Fata l‑a privit lung.

— Bănuiesc că da, a zis ea. Ciudat mod de exprimare. De fapt, consiliul orășenesc face legile. Tata doar conduce acest loc și se ceartă cu toată lumea. Și susține că n‑ar trebui să primim mai multe rații decât restul oamenilor, ca să dovedim solidaritate în aceste vremuri grele. Oricum devenise destul de rău că turiștii încetaseră să ne mai viziteze băile calde, dar acum șobolanii au înrăutățit lucrurile și mai mult – fata scoase două farfurii dintr‑un bufet uriaș. Tata spune că dacă suntem cu toții raționali, ne va ajunge ce avem de mâncare, a continuat ea. Sunt de acord cu el și mi se pare lăudabil. Numai că eu consider că, după ce ți‑ai arătat solidaritatea, meriți să capeți ceva în plus. De fapt, cred că noi primim chiar mai puțin decât toți ceilalți. Vă puteți imagina așa ceva? În fine… Așadar, ești cu adevărat o pisică vrăjită? și‑a încheiat ea discursul, turnând lapte într‑o farfurie.

Laptele semăna mai degrabă cu un fel de nămol și abia dacă mai curgea, dar Maurice era motan vagabond și l‑ar fi mâncat chiar dacă era atât de vechi încât se putea tăia felii.

— A, da, sigur, vrăjită, a zis el, cu un cerc alb‑gălbui în jurul botului.

Pentru două capete de pește era gata să fie orice, pentru oricine.

— Probabil că ai fost pisica unei vrăjitoare, mă gândesc, pe care o chema Griselda sau cumva asemănător, a zis fata, punând capetele de pește pe cealaltă farfurie.

— Da, sigur, Griselda, exact, a spus Maurice fără să ridice capul.

— Și locuia într‑o colibă de turtă dulce din pădure, probabil.

— Așa, da, a zis Maurice, și pe urmă, pentru că n‑ar fi fost Maurice dacă nu inventa și el ceva, a adăugat: Numai că era o căsuță din pesmeți, pentru că vrăjitoarea era la cură de slăbire. Ținea mult la sănătate, Griselda asta.

Fata a părut o clipă nedumerită.

— Nu sună cum se cuvine, a spus ea.

— Iartă‑mă, am mințit, în realitate, coliba chiar era de turtă dulce, a zis repede Maurice.

Cine‑ți dă de mâncare are întotdeauna dreptate!

— Iar vrăjitoarea avea negi enormi, sunt sigură.

— Domnișoară, a zis Maurice, încercând să pară sincer, unii dintre negii ăia aveau atâta personalitate, încât își făcuseră propriii lor prieteni. Ăăă… cum te cheamă, domnișoară?

— Promiți să nu râzi de mine?

— Sigur că da.

Poate că mai avea și alte capete de pește, cine știe.

— Mă cheamă… Maliția.

— Aha.

— Râzi? l‑a întrebat fata pe un ton amenințător.

— Nu, a răspuns intrigat Maurice. De ce‑aș râde?

— Nu ți se pare un nume caraghios?

Maurice s‑a gândit la numele pe care le știa el – Slanădeporc, Bob Periculos, Negrumat, Sardină…

— Mi se pare un nume cât se poate de obișnuit, a spus el.

[…]

— Bănuiesc că muriți de nerăbdare să știți totul despre mine, a zis Maliția. Dar bănuiesc că sunteți prea politicoși să mă întrebați.

— Vai, mai încape vorbă? a spus Maurice.

— Ei bine, probabil că nu veți fi surprinși să aflați că am două surori vitrege îngrozitoare, a zis Maliția. Și că eu trebuie să fac toate treburile casei!

— Vai, vorbești serios? a spus Maurice, întrebându‑se dacă mai existau capete de pește și, în caz că da, dacă meritau toată bătaia asta de cap.

— Mă rog, majoritatea treburilor, a zis Maliția, de parcă ar fi dat la iveală un secret nefericit. Unele dintre ele, în mod cert. Trebuie să‑mi fac curat în cameră, de exemplu! Și este extrem de dezordine!

— Vai, vorbești serios?

— Ca să nu mai spun că este dormitorul cel mai mic. Practic n‑am dulapuri și am rămas fără pic de loc în bibliotecă!

— Vai, vorbești serios?

— Iar ceilalți se poartă incredibil de crud cu mine. Observați, desigur, că ne aflăm într‑o bucătărie. Iar eu sunt fiica primarului. Se cuvine să i se ceară fiicei primarului să spele vasele cel puțin o dată pe săptămână? Eu cred că nu!

— Vai, vorbești serios?

— Uitați‑vă numai la hainele astea rupte și murdare pe care sunt nevoită să le port!

Maurice s‑a uitat. Nu se pricepea la haine. Lui îi ajungea blana. Din câte își dădea el seama, rochia Maliției arăta ca orice altă rochie. Părea să aibă tot ce‑i trebuia. Nu era găurită decât acolo unde ieșeau din ea capul și brațele fetei.

— Aici, uite‑aici! a spus Maliția, arătând spre un loc de la tiv care lui Maurice nu i s‑a părut cu nimic diferit de restul rochiei. A trebuit să‑l cos singură, da?

— Vai, vorbești…

Din locul unde se afla, putea vedea rafturile de bucătărie goale. Dar mai important decât atât, îl vedea pe Sardină coborând pe frânghie printr‑o crăpătură a tavanului străvechi. Avea în spate un rucsac.

— Și pe deasupra, eu sunt cea obligată să stau la coadă zilnic pentru pâine și cârnați, a continuat Maliția, dar Maurice o asculta încă și mai puțin decât înainte.

Nu putea să fie decât Sardină, s‑a gândit motanul. Idiotul! Întotdeauna o lua înaintea echipei de dezamorsare a capcanelor! Din toate bucătăriile din întregul oraș în care ar fi putut intra, el intrase exact în asta! Fata urma să se întoarcă în orice clipă și să țipe.


Formidabilul Maurice și oastea rozătoarelor savante, de

Publicată în noiembrie 2017

Traducere din limba engleză de

hardcover, 145×185 mm

ISBN 978-606-788-197-4

Lasă un semn

comentarii

Despre autor

Content Manager

Primul semnalizator cultural de pe această platformă. Îndrumă și recomandă din 2010.

Număr articole publicate : 3025