„DOWNSHIFTING” de Alexandru Done [fragment]

„Mihai Marinescu, de profesie copywriter şi de vocaţie cîrtitor, iese de sub tirania termenelor de predare şi se apucă de taximetrie. El face, altfel spus, un pas înapoi. O mişcare de downshifting, cum i se spune în branşă. Mihai are în bagaj un noian de nemulţumiri şi cîteva vise. Printre acestea din urmă, un cîştig la loto şi publicarea unui roman. Scăpat de brief-uri şi pitch-uri, fără să ştie că ele îl pîndesc la o cotitură a sorţii ca să-l reia în primire, omul îşi face timp să observe cît de trăşcălie e lumea în care se învîrte. De ce? Fiindcă în drumurile lui Mihai Marinescu dă peste autori de «literatură insuflată» (Căzut din accelerat, o carte cu un titlu, hm, personal şi cu un succes, nu-i aşa?, rapid) şi căpetenii interlope cu experienţe extracorporale, în plină transă mistică. Peste alţi downshifteri care ar vrea să picteze biserici, pentru ca pînă la urmă să orneze pereţii unei vile ţigăneşti cît un transatlantic. Peste editori care îşi tarifează prefeţele la cuvînt: cincisprezece euro cuvîntul ultraelogios, zece euro cel elogios şi cinci euro cel pozitiv-neutru. Peste conferinţe despre paranormal la care te umflă rîsul. Peste un weekend al porţilor deschise în comuna Buzescu, unde ţigodele rromilor devin obiect de interes mediatic planetar. Nu în ultimul rînd, peste amintirea lui Mircea Eliade, a cărui evocare provoacă mereu episoade şi reacţii imprevizibile.

În cîteva vorbe, asta e povestea din Downshifting. O poveste cu zvîc şi poantă. La prima lui carte, dă impresia că scrie fără efort, din poignet, cu un control dezinvolt al acţiunii, al frazelor şi al efectelor speciale. Salut în el un talent care face explozie acum şi care e aşteptat, ca toţi debutanţii, să confirme la a doua apariţie.” (Radu Paraschivescu)


fragment


— Coboară un suflet, a făcut şi Desfăcătoarea, ridicând ochii spre tavan.

Ce e drept, parcă un fel de vibraţie stranie începeam să simt şi eu. Cum mă încăpăţânam să cred că aş fi posesorul unor capacităţi extrasenzoriale (care în copilărie mă ajutaseră să fac o linguriţă să leviteze), mă simţeam cât se poate de pregătit să mă strecor prin porţile percepţiei. Bianca îmi strângea mâna din ce în ce mai tare, iar palma profesorului începea să se umezească.

De la o vreme, Desfăcătoarea începuse să scoată un fel de uruit care, secondând glosolalia lui Soare, creştea, după care se micşora şi apoi urca iar, vulcanic. Adela începuse să tremure, la început uşor, apoi din ce în ce mai vizibil. Lunganul, cu capul pe spate, îşi mişca acum ritmic buzele, zgâlţâindu-se în jilţ. Toţi rămăseseră cu ochii închişi, în afară de Andrei, care clipea ştrengăreşte, făcându-mi cu ochiul. Pentru el, care avea o credinţă bine fundamentată dogmatic, toate astea nu erau decât prostii parapsihologice, benzi desenate cu vrăjitoare, spiriduşi şi elfi. Jocul ăsta de-a v-aţi ascunselea în jurul unei mari figuri îl amuza la culme. Nu putea fi nimic serios din toate astea, mentalism ieftin de tarabă, praf în ochi, şarlatanie de doi bani. Am strâns şi eu mâna Biancăi. Eram din nou împreună, eu şi ea, copleşiţi încă o dată de sentimentul invincibilităţii, acelaşi de acum şase luni, când, cocoţaţi în vârful patului, ne uitam la Ally McBeal, sorbeam şampanie din pahare de cristal şi aruncam cu popcorn în tavan. Mi-a răspuns mai lung, mai apăsat. Îmi doream să-i simt buzele lipite de ale mele şi poate că m-aş fi aplecat chiar s-o sărut, dacă în clipa aia nu s-ar fi auzit un clinchet subţire şi diafan coborând din tavan. Am privit cu toţii în sus. Sutele de petale din cristal tăiate în semnul dolarului care îmbrăcau ca o cămaşă imensul candelabru începuseră să tremure uşor, ciocnindu-se unele de altele. Ape translucide prinse în fantaste jocuri de lumină traversau în valuri ansamblul ca un turnesol.

Sunetul devenea, pe clipă ce trecea, din ce în ce mai clar şi umplea încăperea, iar petalele căpătau un joc din ce în ce mai vibrant. Lumina răzbătea risipind piesele, pentru ca apoi să le adune iar într-o structură compact şi omogenă, ricoşând şi învelind întregul într-un fel de boare lăptoasă. Mii de lamele luminoase se proiectau pe pereţii holului, aducând la viaţă pictura. În bătaia fasciculelor, Fane, corpurile celeste, tunelul, doctorii şi rudele aflate în sala de operaţie prindeau mişcare, desăvârşindu-se. Liniile de contur se pierdeau, vibrând fluid în înaltul încăperii. Tonurile pastelate căpătau pe alocuri reflexe tari ori se pierdeau unele-ntr-altele, în suprafeţe plasmatice. De jur împrejur, razele lungi prin care Andrei sugerase Lumina Necreată pulsau ca un organism viu.

Afară se întunecase uşor. Încet, clinchetul a început să se stingă, ca, până la urmă, să piară. În palat s-a aşternut o linişte grea.

— A fost aici, a şoptit lunganul.

A pipăit buzunarul de la piept, a scos sticluţa de whiskey şi a tras o duşcă zdravănă.

— Da, a fost aici, a îngăimat şi Adela.

— Să dea dracu’ ! ! ! a spus şi Fane.

— Şi eu l-am simţit, s-a auzit şi vocea pierdută a domnului Mavrodin, care încă privea, încremenit, înspre candelabru.

— A vrut să fie şi el aici când mă regăsesc cu frăţiorul meu din America ! a mai zis Fane.

— Adică ce-a vrut să zică ? a întrebat şi Sile.

— Că s-a bucurat şi el, dă sus d-acolo ! A fost aşa, de parcă a gungurit sufletu-n el.

— Uneori, spiritele încearcă să comunice, interacţionând cu obiecte din lumea reală, a intervenit Soare, care între timp îşi mai revenise. Nu e nici pentru ele uşor şi e nevoie de un context energetic foarte favorabil, care nu apare decât foarte rar şi în condiţii cu totul speciale. Mi s-a întâmplat doar de câteva ori să primesc astfel de semne, dar niciodată atât de clare. A remarcat cineva acordurile cântate de cristalele candelabrului ? Un scurt pasaj din a V-a de Beethoven. Chiar finalul. A preferat să comunice prin muzică. E prima dată când mi se întâmplă. Vă daţi seama ? Ne-a spus mai mult decât ar fi putut spune în o mie de cuvinte, dacă te gândeşti ce simbolizează a V-a : unitatea, destinul învins de voinţa umană, curajul, demnitatea, iar pasajul ăsta le transmite pe toate cel mai bine !

— Haualeo, maică, a făcut Desfăcătoarea, trăgând trei cruci pe piept.

— Într-adevăr… a şoptit profesorul. Pare să existe o legătură…

— Prin melodia asta care-a cântat-o a vrut el să ne zică ceva… a conchis şi Fane.

— Pasajul ăsta e, de cele mai multe ori, interpretat ca o reprezentare a ideii de prietenie, a regăsirii, a completat Soare. De fapt, a vrut să transmită chiar ce a spus şi domnul Fane, că se bucură de regăsirea asta şi că e aici, împreună cu noi.

Gianni şi-a ţuguiat buzele şi a început să reproducă, fluierând cele câteva măsuri.

— Extraordinar ! Impecabil ! a sărit Soare, uluit. Este exact pasajul despre care vorbeam !

— Într-adevăr, reproducerea este ireproşabilă, a spus şi doamna Mavrodin, siderată. Sunt profesoară de canto şi pot să vă spun că, într-adevăr, m-a izbit şi pe mine asemănarea cu pasajul de final dintr-a cincea, dar am zis că poate mi se pare… e uluitor… iar acum reproducerea asta de o asemenea acurateţe…


s-a născut pe 1 aprilie 1974, în Bucureşti. Este absolvent al Universităţii de Arte Bucureşti, secţia Grafică. Este artist vizual şi senior art director pentru proiecte de comunicare vizuală. Romanul Downshifting, cîştigătorul Concursului de Debut al Editurii , a fost selectat din 122 de manuscrise participante.


 

Lasă un semn

comentarii

Despre autor

Content Manager

Primul semnalizator cultural de pe această platformă. Îndrumă și recomandă din 2010.

Număr articole publicate : 2810