Lansarea romanului „Partaj” de Horia Corcheș

Editura și Cărturești Carusel vă invită joi, 20 octombrie, începând cu ora 19:00, la lansarea romanului „Partaj”, în prezența autorului, Horia Corcheș. Invitați: , și . Pe Lipscani 55, la Carusel.

 editura-art_lansare-partaj_cr

„Ai Facebook? Circulă butada potrivit căreia dacă n-ai Facebook, nu exişti. Se-nţelege, în mediul virtual. , autorul romanului pentru copii Istoria lui Răzvan (Editura , 2014), trece în liga mare şi propune în noul său roman, Partaj (Editura Art, 2016), o poveste de iubire hrănită din numeroase interfeţe virtuale, certificînd faptul că, pe internet, orice act se consumă rapid; de aici, banalizarea oricărui gest şi dorinţa acută de diversitate.

Romanul lui Corcheş, bazat pe o naraţiune aparent lejeră, conturează tema depersonalizării. Adesea, discursul eroilor săi se hrăneşte din prejudecăţi. Cauterizînd răni încă deschise, asigură controlul asupra vieţii celorlalţi. Cînd oamenii se transformă, la rîndul lor, în obiecte, prin demascarea cotidianului şi a vieţii intime, internetul devine clauza fatală a existenţei, unde totul este posibil, transparent, doar la un clic distanţă.” , Observator Cultural

Despre autor

Horia Corcheș (n. 11.06.1974, Cluj-Napoca) este absolvent al Facultății de Litere, Universitatea Babeș-Bolyai, Cluj.

Profesor de limba și literatura română, Horia Corcheș debutează editorial în 2008 cu Sonată pentru frumoasa amăruie. Acest volum de poezie este urmat de două romane, Istoria lui Răzvan (Editura Arthur, 2014) și Partaj (Editura ART, 2016). În 2015 Istoria lui Răzvan a fost nominalizată la Gala Bun de Tipar la categoria Carte pentru copii și tineret.

Scrie articole de opinie și de specialitate în Dilema veche, Revista Perspective, Revista Cercurilor de lectură și este membru al juriului Concursului de creație literară „Trofeul Arthur” și al Concursului de creație literară „Locuiește în poveste”.

Fragment

[…]

corches-partaj-coperta-1Până acum ar fi trebuit să vină. Să dea boala în ele. În toate, una după alta. Nu dracul, că pe dracu-l aveau. Acum fără vreun folos, dar boala să dea! Își privi chiștocul dintre degetele îngălbenite. Ajunsese la filtru și-l stinse de marginea bordurii. Se adunaseră vreo patru-cinci. Nu-i nimic, are timp. Și mai e până dă noaptea, înserarea abia începe și-i deja lungă la început de vară, iar altă treabă n-are. Doar să aștepte. În apartament n-are de ce intra, de ce să se zvârcolească prin el? Mai bine aici, în fața blocului, pe bordură. Mai trece unul, mai salută pe altul, mai schimbă o vorbă, dacă apucă la careva. Mai trage o țigară și timpul trece. Așa-și trecuse și viața, printre fumurile de țigară, dar știe că a trăit-o! Și nu s-a stins ca ăla de-a auzit acum, că-și turtea capul în scrumieră ca țigara, în nebunia lui de poet. De plăcut i-au plăcut și lui și i-a știut, ba pe unul, ba pe altul, i-a citit pe-ăia de pe vremea lui și i-a iubit, și-acum îi are prin bibliotecă, dar ce folos, că tot aici pe bordură a ajuns să-și ducă traiul, așteptând să vină. Dar nu-i pare rău! N-a fost acolo sus ca ei, nici ca unul, nici ca altul, dar mai sus ca unul sau ca altul, și n-a fost nici cu botul la pământ, a știut învârti și cuvintele între ele ca pe sfârleze când se-arăta nevoia, și-a făcut și el din cuvinte destule povești, destule amoruri i s-au legat și i s-au dezlegat la încheietura cuvintelor, fie ele spuse sau nespuse. N-a trăit ca prostul între zevzeci, doar la umbra simțurilor, a știut să se bucure și de puterea vorbelor, de poveștile spuse și scrise, și-a știut nu o dată să le facă felul, să le adune ca pe boabele de alice și să rănească, sau ca pe niște petale, să mângâie când pe unul, când pe altul, când pe una, când pe alta. După nevoi și după puteri.

Nu că n-a venit, că nu-i pasă! O veni când o vrea! Da-i e cam foame. N-a mâncat nimic și-i dusă demult vremea când punea el mâna pe oale și dădea spectacol de balet prin bucătărie, combinând povestea mâncării cu mirosurile fine, de zdruncina simțurile și delicatesurile se așezau la urmă numai bune de gustat printre sorbituri de vin roșu de-ăl mai rafinat și printre icnete și zvâcniri nebunești. N-a fost numai o dată printre oale. Dar una a fost de care nu-și poate ierta gândurile, și-i trece și-acum fiorul prin oasele bătrâne când și-amintește, și-l ia cu tremur pe pielea zbârcită și prin mușchii sleiți.

Femeie adevărată, Măriuța! Iar el năuc soi de bărbat era pe vremea aia! Dar mai ales o seară anume nu-i de uitat, că alți amărâți trec pe lângă viață și n-au văzut și simțit în toată amorțeala lor nicio boabă cât o picătură din vinul ăla de l-au simțit ei în sânge într-o singură noapte. De timp s-a temut și el, când era încă orbit de toate câte pătimise, dar în noaptea aia n-a fost graniță, cum nu-i graniță între miazăzi și miazănoapte. Scuipă în dreapta cu năduf și-și mai aprinse o țigară. Astea de-acum îs rafinate, n-are ce zice, dar lasă că nici atunci nu era rău! Era viața viață și tinerețea tinerețe, și-apoi și cât a fost orb și stins și năuc, tot a mai scos capul la iveală și și-a lăsat jos frâiele și-a simțit, n-a stat la tocmeală cu amorțeala vieții. Că viața se trăiește, nici nu se visează, nici nu se citește, iar lui i-au plăcut, e-adevărat, cărțile, și le-a turnat și lor în sânge morbul poveștilor, de le-a amețit, dar n-a stat cu niciuna să trăiască la umbra lor, doar le-a luat ca martore la viață. Că-n cărți găsești, așa e, destul amar și destulă nebunie încât să poți ști și tu, Ionele, de ce stai acum și scuipi într-o parte învârtind țigara și-așteptând să vină. Dar mai întâi, ca să poți ști din cărți de ce stai, trebuie să te fi adus cumva viața trăită aici, pe amărâta asta de bordură, cu țigara în colțul gurii.

A învățat și el una după alta că, pe om, fie el bărbat ori femeie, nu-l poți cuprinde dintr-una. Că nici el nu ți se arată și nici tu n-ai baiere așa largi la înțelegere de să poți adăuga în tine deodată toată lipsa lui de margini. Că nu-i om, nici el n-a fost, care să n-aibă în el mai mulți oameni și fie el cât de simplu, tot păstrează în limitele lui o ușă secretă, care nu știi când se deschide spre altă lume din el. Iar pe Măriuța… cât o călcase el în picioare, de unde să vadă și să știe zecile de uși secrete pe care le-avea? În orbirea lui n-avea ochi decât pentru atât: Măriuțo, tu ești femeie a-ntâia, cu zvâc în tine, dar nu-ți pierde timpul cu mine, că am în mine o drăcoaică și dacă bate acum la ușă, mă ridic de lângă tine și dus sunt cu ea de rașchetez pământul, și nu mă mai uit în urmă, și nu mai dai de urma mea. Așa-i spunea, dar nu știa el atunci ce draci zac și-n Măriuța adormiți. Ar fi putut ști, că altfel de ce-ar fi stat Măriuța cu el, dacă nu tot dusă de-un drac, unul care îi rodea și măruntaiele trupului, și pe-ale minții și sufletului.

Nălucă fusese și Zina. Îi făcuse felul lui Ionel de nu s-aduna, cu toți dumnezeii la care-și ruga ea îndurarea și iertarea de păcate. Nu i le-o fi iertat nici Dumnezeu, decât dacă i le-a iertat el și amărâtul de Mitică, bărbatul ei. Și unul și altul, doi cățeluși. Măcar că amândoi erau, nu-i vorbă, pe scări diferite, la vârf. Nu puțin lucru era să fii în vremurile alea director de școală. Și nu că era Ionel vreun tovarăș barosan pe la partid. Că n-avea decât spurcatul ăla de carnet și-și făcea cu grijă loc pe unde trebuia, cu vorba bună. Îi știa pe toți, le știa metehnele, orgoliile de vipere, de șefuleți plecați de la coada vacii. Dar n-avea treabă el cu partidul, că le-avea pe-ale lui, școala lui, Zina lui, Măriuța lui, cărțile lui, muzicile lui și-alte alea. Când era cu ședință, mergea la ședință. Când era cu viața lui, era cu viața lui. Când era cu pregătit defilarea, hai cu școala la defilare. Când era cu mers la Zina ori la Măriuța, hai la Zina ori la Măriuța. Și când cu cheful, hai la chef, și când cu cărțile și muzicile lui, hai la suflet. În rest, știa el bine câtă pleavă se zvântură prin jur și câtă mizerie. Dar ce, putea el schimba lumea? Nu putea. Tovarășu’ inspector în jos, tovarășu’ secretar de partid în sus, la toți dădea când trebuia cu săru-mâna, la toți le-a băgat copiii în școală și i-a ajutat, care mai loaze, care mai cu socoteală-n cap, și-apoi, Dumnezeu cu mila și fiecare cu-ale lui. C-avea el destule la care să se gândească, nu să stea să rumege cum merge partidul. Îi era și scârbă, dar ce putea să facă? „Europa liberă“, câte-o carte pe sub mână, benzile de magnetofon și Doamne-ajută. Zina, Măriuța și viața lui.

Și-o luase cu Zina, i-adevărat. N-ar fi crezut. O zvârlugă. Dar ce-ascunde femeia pe sub haine, și-apoi ce-ascunde pe sub piele, descoperi odată ce lași și din tine-n urmă bucăți, bucăți. E drept, cu fiecare bucată care se duce, se face loc să crească ceva nou, să se umple golul la loc. Cum se scurgea femeia asta pe lângă el când și-a pus în cap, de i se tăiau picioarele nu alta, și zicea că acum trebuie să o ia în cârcă să fugă cu ea la urgențe. O și amenința: vezi că mă duc să îl caut pe bărbat-tu să vină să te ia, eu ce să fac cu tine, ce-s eu, soră medicală să-ți iau sânge ca să-ți revii? Dar se făcea leșinată și stătea cu ea de subsuori și-i simțea sânii cum îi apasă coapsele și se ridica și în el un fel de amețeală și cât să reziști la așa patimă fără să-ți ia mințile?

Când dăduse de ea, primele dăți, pe la întâlnirile alea de profesorași, a ochit-o imediat. Dar s-a și prins îndată că nu-i a bună. Ionele, și-a zis, grijă mare, că e chipul dracului ascuns sub pielea aia netedă și sclipitoare. Dar ea-și dădea ochii peste cap când privea spre el și hâr, și mâr, că ce bine le ataci tu, Ionele, pe toate, cum le spui pe nume, dădea ea cu presupusul pe la câte-o țigară și-o cafea, de se uitau colegii cu subînțeles. El nu le simțea privirile, că parcă se lăsa o noapte pe mintea lui și nu vedea în noaptea aia decât pielița ei căpruie și ochii ăia enormi și umezi și coama aia sârmoasă, grea, care-i zăcea pe creștet și pe tâmple și pe ceafă, și-o simțea cum miroase, ca o iapă, de parcă avea nările lipite de rădăcina firelor ei de păr. Și mai apoi chiar așa făcea, își lipea nările de pielea capului ei, să-i simtă de la rădăcină mirosul de animal sănătos, adult, bine hrănit. De hrănit, o hrănea bine al ei, nu degeaba era și el la vârf pe scară, ditamai directorul de complex comercial. Păi ce-i lipsea Zinei? Nu-i lipsea nimic, decât că avea în ea o poftă de viață de nu și-o putea stăpâni, iar el, Ionel, se nimerise acum în gheara ei, dornică de sânge nou și cald. Îi plăcea și lui apoi, cum să nu-i placă, spumega în el limfa când se gândea la ea, îi tremurau picioarele sub biroul ăla de director și-i sfârâiau tălpile să o ia la sănătoasa, să fugă cu ea, când se ivea sorocul potrivit. Și de ivit, se iveau soroace. Că și-al ei avea destule drumuri și-o lăsa de-și vedea de-ale ei. A avut și el grijă s-o cheme de-acolo, de sus, prin toate comisiile pe unde era nevoie și de el, prin țară. Dacă ei aveau nevoie de el, și el avea nevoie de o mână de ajutor, să-și aranjeze treburile. Și ici, la Predeal, un juriu de concurs național, și colo, la Eforie, o comisie de ajustare a unor regulamente școlare, nu duceau lipsă! Dacă el își vedea de treabă, apoi și ea sclipea pe lângă el, încât îi venise aproape gândul că-i întreaga ei putere în strălucirea asta. Dar nu-i nimic, Doamne iartă și păzește, că nimeni pe lumea asta nu se face singur vârf, că-l ajută ba unul, ba altul, cei ce au puterea de-a vedea și de-a sprijini. Își făcea și ea onoare, că nu era vreo aia, doar să stea în umbra lui.

[…]

Despre volum

Autor: Horia Corcheș

Titlu: Partaj

Editura ART, Iunie, 2016

Ilustrația copertei: „Double Self Portrait with Wally” , de Egon Schiele, realizată în 1913, aflată în prezent la Galerie St. Etienne din New York.

paperback, 224 p, 130×200 mm

ISBN 978-606-710-350-2

Lasă un semn

comentarii

Despre autor

Content Manager

Primul semnalizator cultural de pe această platformă. Îndrumă și recomandă din 2010.

Număr articole publicate : 2666