Prima carte pe care am citit-o de Carson McCullers a fost Ceasornic fără minutare din colecția Globus a editurii Univers, o ediție veche de buzunar. Nu auzisem de ea, dar am fost de-a dreptul cucerită de stilul relaxat și domol cu care își încheagă narațiunea. Nu știu să se fi reeditat. Ideea e că aici, în „Ceasornicul fără minutare”, se pune foarte mult accent pe viziunea asupra lumii a unui om pe moarte. O dată cu apropiatul său sfârșit, personajului i se pare că întreaga lume se dezumanizează și că se stinge, că vechiul Sud e acoperit de un întuneric format din teamă, anxietate, răutate, singurătate și rasism.
A doua carte pe care am citit-o de McCullers se numește Balada tristei cafenele (Polirom, 2015) și e de fapt un volum de mici povestiri care au ca fundament (dez)umanizarea și singurătatea oamenilor, o temă preponderentă în tot ceea ce va scrie mai târziu. Povestirile sunt adevărate fresce a mecanicii interioare umane, mutilate și ciobite de traseul destinului. Titlul, Balada tristei cafenele, reprezintă titlul primei povestiri a volumului și este construită în așa fel încât să intrige cititorul, căci avem trei personaje-cheie: Amelia, femeia masculină lipsită de orice urmă de frumusețe, Marvin Macy, un Don Juan provincial arogant și vărul Lymon, un parvenit care aduce zâzanie oriunde s-ar afla.
Prins în mrejele acestei femei puternice care se descurcă singură într-o epocă în care femeile depindeau în întregime de bărbați și cucerit de inteligența ei nativă, Macy se dă pe brazdă și o cere în căsătorie. Neștiind ce presupune această convenție și nici ce înseamnă a iubi, Amelia rămâne aceeași femeie independentă care nu are nevoie de nimeni în jurul ei. În noaptea nunții se schimbă în vechea ei salopetă cu care obișnuia să gospodărească prin curte și-și pune picioarele pe masă, răsfoind hârțoagele cârciumii de care se ocupa. Apariția vărului Lymon-cocoșatul de nicăieri și a cărui legătură de familie cu Amelia este îndoielnică, decide, încet-încet, destinul Ameliei și întregul fir narativ.
Faptul că un singur personaj poate dărâma o întreagă construcție mi se pare cam exagerat. Nu as permite ca un personaj să distrugă tot ceea ce am creat; poate cel mult să arunce mici săgeți pline cu ură și intrigă, dar în niciun caz să decidă firul acțiunii. De aici, totul devine previzibil că se va termina într-un mod nu foarte fericit.
Am observat la McCullers că scrie cu o anumită tristețe și anxietate; narațiunea ei nu este una care să înveselească spiritele, cu atât mai mult cu cât are
o fixație asupra trecerii timpului și a dezintegrării umane. Nu pot să spun că sunt o mare fană a scriitoare și am preferat să le las deoparte pe celelalte șase povestiri din volum, pentru că nu m-au prins în niciun fel, ceea ce e o chestiune de nuanță, desigur. Stilul depresiv și maladiv devine sufocant, mai ales când ceea ce ar trebui să se numească narațiune devine o formă fără sens.
Carson McCullers a avut o viață tumultoasă, luptându-se în permanență cu problemele de sănătate. Deși promitea să devină o pianistă desăvârșită, este nevoită să renunțe la marea ei pasiune din cauza sărăciei părinților și se dedică scrisului. Se înscrie la cursuri de creative writing la Universitatea Columbia și la cea din New York, iar câțiva ani mai târziu se căsătorește cu James Reeves McCullers Jr. Căsnicia lor are repercusiuni asupra sănătății scriitoarei, James fiind un om extrem de violent și de gelos. Cei doi soți devin alcoolici și divorțează, ca apoi să se recăsătorească. În 1946, Carson devine o prietenă apropiată a lui Truman Capote. Un an mai târziu, ea suferă două atacuri cerebrale care o lasă semi-paralizată. Prietenia cu Tennessee Williams o ajută să iasă din depresie. În 1953, James McCullers se sinucide cu o supradoză de somnifere, iar Carson va rămâne traumatizată tot restul vieții ei. După o comă de 46 de zile în urma unui atac cerebral, scriitoarea va muri pe 29 septembrie 1967.
Titlu: Balada tristei cafenele
Autor: Carson McCullers
Traducere: Mirella Acsente, Maria Valer
Editura: Polirom, 2015
