Poezia Anei Pop Sîrbu își extrage esența din două lumi, una a nevrozelor simboliste, a portretelor eterice și a cugetărilor inspirate de natură, iar o alta modernă, profund interiorizată și într-o continuă căutare de elemente care să o întregească. Lumea ei poetică este firavă și naivă, dar naivitatea nu este una lejeră și facilă, nici plictisitoare sau lipsită de esență, ci este o naivitate-manifest, o naivitate fertilă, dublată de o inocență copilărească niciodată pierdută:
În grădină, timpul iriza porumbei.
Cerul avea chipul tău.
La cinci ani, genunchii erau zdreliți.
Cu ochii mă cățăram în cer
Ca pe o colină.
Alegeam lutul din ierburi. Firavă îmi era lumea.
O vedeam răsturnată. Alături, amiaza era
O fotografie confuză.” (Fotografia amiezii).
Titlul, Poesii, de factură eminesciană, poate îndepărta cititorul contemporan, învățat cu titluri uneori șocante, alteori ambigue, iar un titlu simplu, vetust nu spune mare lucru sau nu prevestește nimic interesant. Totuși, prima impresie este greșită, fiindcă acest titlu reprezintă o formă de omagiu adus unei forme poetice care, deși ieșită din actualitate, merită revizitată. Poezia Anei Pop Sîrbu este una marcată de un simbolism soft, nedus în extrem, lipsit de angoasă și de spleen, un simbolism reinventat, un retro-simbolism, aș putea spune. Totuși, în esență, Ana Pop Sîrbu este o poetă modernă, dar care nu se regăsește în contemporan și se refugiază într-un alt timp poetic, pe care-l revitalizează. De asemenea, ceva din ultimele zvâcniri ale romantismului se regăsește în acest volum, mai cu seamă în poemele dedicate naturii și trecutului.
Nu am citit precedentele volume ale poetei, așadar nu mă pot pronunța în privința lor, dar pornind de la acest volum aș putea afirma că poeta nu încearcă o readucere în actualitate a unui discurs de acum câteva decenii, nu încearcă să impună un stil anume, ci revizitează și caută o formă care să o mulțumească și care să se potrivească cel mai bine sensibilității sale. Forma este cea care iese prima dată în evidență la o lectură superficială, la fel și folosirea unor termeni ușor arhaici („vestigii”, eresuri”, „april” etc.) dar la o lectură mai atentă, odată ce ne obișnuim cu stilul, descoperim imagini de o netulburată frumusețe, iar aceste cuvinte vechi, sau nu foarte folosite, oferă un plus de autenticitate. Cititorii învățați cu poezia contemporană probabil vor fi puțin nedumeriți de limbaj și o vor acuza pe poetă de provincialism sau neadaptare la noile feluri de în care se scrie, dar ar fi concluzii grăbite.
Poezia ei nu seamănă, cu siguranță, cu ce se scrie azi, dar, cum am mai zis, ușorul anacronism se potrivește de minune cu materia poetică. Găsim în poezia ei imagini ale naturii, dialogul cu Divinitatea, o serie de portrete, imagini din copilărie sau un dialog cu trecutul. Lipsesc din poezia ei imaginile șocante, autobiografismul excesiv, eul exacerbat, autocompătimirea sau depresia, însă întâlnim la tot pasul melancolia, reveria, împăcarea cu sine, imaginile tandre: „Lasă un semn pe dimineți,/ Când înaintai pe un drum/ Cu îngerul alături,/ Când timpul era geamăn/ Cu vremurile.” (Timpul).
Poeziile ei sunt scurte, unele doar de câteva versuri, altele simple notații în rimă albă, dar de o muzicalitate căutată. Poeziile ei sunt tandre și sensibile, de o emotivitate abia reținută, fiind concentrate ba pe descrieri exterioare, ba pe introspecții.
O incursiune în poezia Anei Pop Sîrbu seamănă cu vizionarea unui film de epocă, în care descoperi decoruri ce nu se mai folosesc sau în care auzi expresii insolite și durează puțin până te obișnuiești cu atmosfera, dar apoi descoperi că îți face plăcere să îl privești și ceea ce părea neinteresant se dovedește a fi cât se poate de satisfăcător. Așa este și volumul Anei Pop Sîrbu: venit din alte timpuri și ușor naiv, dar captivant și delicat în egală măsură. Naivitatea este în sine un mod de a te raporta a lume, iar folosită ca instrument poetic, cu moderație, poate da rezultate surprinzătoare. În mod neașteptat și probabil neprogramat, poezia Poveste descrie atmosfera întregului volum:
Ocoleai nedeslușiții aburi
Aceleași tonalități răsfrânte.
Flacăra tremura lângă uși absente.
Povestea e-nchisă în turn.
Numai șoapta străveche
Îți mai atinge inima.
Ana Pop Sîrbu a debutat în 1984, cu volumul Primăvara casei și a fost o apropriată a revistei Echinox, dar apoi, inexplicabil pentru cei din afară, a tăcut editorial până în anul 2011, când a publicat la editura Brumar volumul Îngerul din zid. Au urmat volumele Exod interior, Brumar, Morfologia nopții, editura David Press Print, un volum în colaborare cu Ilie Gyurcsik, Reversuri, la editura David Press Print. Cel mai nou volum al poetei, Poesii, a apărut la aceeași editură, David Press Print și este format din cinci grupaje de poeme: Decor, Memento, Portrete, Emotikon și Oglinzi narative. De asemenea, cartea este bogat ilustrată cu lucrările artistei plastice Oana Bolog-Bleich și conține o prefață semnată de Felix Nicolau. Ilustrațiile se mulează în mod perfect pe versurile Anei Pop Sîrbu și aduc un plus de valoare volumului. Așadar, după o tăcere de aproape 4 decenii, poeta timișoreană a revenit în forță, scriind mult și publicând la fel de mult. Sunt convins că are multe alte proiecte în lucru și în următorii ani vor apărea noi cărți care să-i întregească opera.
Titlu: Poesii
Autor: Ana Pop Sîrbu
Editura: David Press Print
An apariție: 2015
