Tahar Ben Jelloum – Această orbitoare absență a luminii

Aceasta orbitoare absenta a luminii.jpgÎn absența luminii nu există doar întuneric, ci și multă suferință și o dorință egală de a muri și de a supraviețui în același timp. În romanul lui , Această orbitoare absență a luminii (frumos tradus de poetul Claudiu Komartin, care a făcut o treabă excelentă, frazele curg natural și sunt convins că a căutat să dea și mai multă poezie narațiunii deja poetice a autorului), cu un titlu care mi-a atras din prima atenția și care m-a fascinat prin aparenta sa simplitate, prin eleganța imaginii și prin sensurile care se ascund în spatele lui, întunericul, durerea și lupta împotriva amintirii de dinainte de începutul morții sunt de o pregnanță neliniștitoare. Și mai tulburător este faptul că nu e vorba doar de o ficțiune, ci de o realitate. În timp ce citeam mă bucuram chiar și de cele mai mari tristeți ale mele, fiindcă în comparație cu coșmarul lumii de sub pământ ceea ce mi se întâmplă este doar uman și natural, pe când suferința din acest roman este una care nu poate fi ruptă decât din imaginația tulburată a unor oameni cu mult întuneric în ei.

În carte este povestită experiența adevărată a unui grup de 58 de subofițeri simpli și neștiutori, care urmează orbește ordinele superiorilor și pe 10 iulie 1971, fără să înțeleagă exact ce fac, intră în palatul de vară al regelui Hassan al II-lea și încearcă o lovitură de stat. Din păcate ratează, misiunea lor eșuează și sunt cu toții prinși. Dacă superiorii sunt executați aproape imediat, ei merg inițial într-o pușcărie de maximă securitate, Kenitra, iar mai apoi sunt transferați într-un iad al întunericului, într-un mormânt unde sunt lăsați să moară încet, după ce suferă cât mai mult posibil. Tazamamart este o închisoare specială, creată anume pentru aceștia și gândită în așa fel încât ei să treacă prin cât mai multe chinuri. De acolo pot să iasă doar cu picioarele înainte și celor mai mulţi chiar asta li se întâmplă . Unii înnebunesc și nu mai vor să mănânce, ații sunt mușcați de scorpioni, o parte se sinucid încet. Foarte puțini supraviețuiesc și printre ei și Aziz Binebine, cel care, mai de voie sau de nevoie îi povestește tot ce își amintește lui  , autor marocan apreciat și premiat, și acesta scrie povestea, la persona I, ca și cum el ar fi fost cel închis. Unii au strâmbat din nas și n-au fost de acord cu pentru că a scris ca și cum ar fi trăit, însă adevărul este că o astfel de poveste cu impact emoțional este cu atât mai puternică cu cât este la persoana I.

Dar unde ne aflam? Ajunseserăm acolo fără să mai vedem. Era noapte? Probabil. Noaptea va fi tovarăşul, teritoriul, lumea şi cimitirul nostru. Aceasta a fost prima informaţie pe care am primit-o. Supravieţuirea mea, caznele şi agonia erau înscrise în vălul nopţii. Am ştiut-o de îndată. Parcă aş fi ştiut dintotdeauna. Noaptea, pătura mea de praf îngheţat, întinderea de copaci negri pe care un vânt glacial o punea în mişcare numai pentru a-mi chinui picioarele şi degetele zdrobite de patul unui pistol-mitralieră. Noaptea nu cobora, după cum se spune, ci era tot timpul acolo; regină peste suferinţele noastre, ea le expunea sensibilităţii noastre, în cazul în care am fi reuşit să nu mai simţim nimic, cum li se întâmpla unora dintre cei torturaţi, care se detaşau de trupurile lor printr-un puternic efort de concentrare, ceea ce le îngăduia să nu mai simtă. Îşi abandonau trupurile torţionarilor şi se refugiau, pentru a uita totul, într-o rugăciune sau într-un ascunziş lăuntric.

Dacă Aziz Binebine  a povestit de bunăvoie sau cu strângere de inimă este mai puțin important – oricum după 18 ani de suferință într-un mormânt neluminat, pentru o crimă aproape inexistentă (ei doar au urmat niște ordine și nu au înțeles decât prea târziu ce urmează să facă) rememorarea este aproape necesară – important e că există oameni capabili să supraviețuiască într-o lume unde există atâta teroare și alții care sunt în stare să scrie despre ea. În închisoarea mormânt s-au anulat toate legile cunoscute în societate și s-a instaurat una nouă: legea suferinței și a dezumanizării. Nimeni nu mai era considerat om, ci un gunoi trădător de țară. Cei rămași acasă îi știau morți, dar ei erau în procesul de a muri.

vwd0933wsaMDzX7JnEV7yTl72eJkfbmt4t8yenImKBVvK0kTmF0xjctABnaLJIm9Naratorul, Salim, descrie nu doar lumea exterioară, nu spune doar povestea atentatului sau a condițiilor de viață din închisoare, ci descrie și o lume interioară, o lume a gândurilor și a emoțiilor, a luptei împotriva amintirilor și a urii, cei mai mari dușmani ai lui, cei care te distrug și te fac să renunți. În închisoarea de acolo trebuia în primul rând să renunți la tine și la tot ce ai fost, să îți remodelezi structura interioară, altfel erai pierdut. Este fascinant drumul greoi pe care îl parcurge Salim de la om la mort viu și la m din nou.

De câte ori nu am încercat să mă conving că pământul se va deschide şi mă va înghiţi! Totul fusese foarte atent studiat. Astfel, aveam dreptul la cinci litri de apă pe zi. Cine le comunicase această cifră? Probabil că nişte doctori. De altfel, apa nu era tocmai potabilă. Aveam o sticlă de plastic în care vărsam apa şi o lăsam o zi întreagă să se decanteze. Pe fundul sticlei se lăsa o depunere de praf şi de murdărie vâscoasă. Întrucât prevăzuseră totul, nu cumva puseseră lespedea celulei în aşa fel încât să basculeze după câteva luni sau câţiva ani şi să ne arunce în fosa comună care fusese săpată chiar sub clădire?

Scriitura lui Jelloum este de o sensibilitate aparte și de o frumusețe răvășitoare. Este, de asemenea, o scriitură lentă și lectura poate fi îngreunată dinTahar-Ben-Jelloun-poet-şi-scriitor-marocan-Oriens.ro- cauza aceasta. Nu poți să citești calupuri mari de text fiindcă nu le poți interioriza și înțelege decât după o anumită perioadă, și de aceea, în ciuda dimensiunilor mici am citit cartea pe parcursul unei săptămâni. În fiecare zi aveam o normă de 20-30 de pagini, cu zile în care nu am citit, dar carte era cu mine mereu. Aș fi putut poate să o citesc și mai repede, dar am vrut să fac din lectură o experiență și în plus, ar fi trebuit să mă detașez complet pentru a o parcurge dintr-o suflare.

Nu aveam paturi, nici măcar o bucăţică de muşchi pe post de saltea, nici un braţ de fân sau o legătură de grozamă pe care dorm animalele. Ni se împărţiseră fiecăruia două pături cenuşii pe care era imprimat 1936. Oare acesta era anul în care fuseseră fabricate sau o referinţă specifică pentru condamnaţii la o moarte lentă? Uşoare şi rezistente, miroseau a spital. Fuseseră înmuiate într-un produs dezinfectant cu care trebuia să te obişnuieşti. Vara, nu prea erau de folos. În schimb, iarna erau insuficiente. Îndoiam una din pături, făcând din ea un culcuş foarte îngust. Dormeam pe o parte. Când voiam să mă întorc pe partea cealaltă, mă sculam ca nu cumva să îl stric. Mai ales la început, mă dădeam în mod regulat cu capul de tavan.

Ca orice carte care descrie ororile închisorii politice, și aceasta are o doză mare de umanitate. Și prin umanitate înțeleg aici acea parte ascunsă, necunoscută a omului care iese la iveală doar în condiții extreme, acea sete de viață, acea renunțare la tot, mai puțin la credință, la sănătatea mintală sau la dorința de a mai vedea măcar odată soarele, o floare, pe cineva drag, orice care să îi amintească de lume. Cred că Tahar Ben Jelloum a reușit să facă din Această orbitoare absență a luminii o mărturie a acestei umanități. Chiar în absența luminii, umanitatea rămâne și odată scrisă, aduce mărturie despre negândit.

Titlu:
Autor: Tahar Ben Jelloum
Editura: ART
Publicat în: februarie 2012
Traducere din limba franceză de: Claudiu Komartin
Detalii tehnice: paperback, 248 p, 120×180
Preț: 28.95 lei

Lasă un semn

comentarii

Autor articol: Ion-Valentin Ceaușescu

Ion-Valentin Ceaușescu
Absolvent al Facultății de Litere (secția L.U.C.) și al masterului T.L.-L.C. (2014), ambele la Universitatea București, este redactor-editor SB. Ion-Valentin Ceaușescu este coordonator „Scrie-ți Povestea” (happening interactiv, în cadrul FILIT Iași). Prezent cu o povestire în volumul colectiv „Ficțiuni reale”, coordonat de Florin Piersic Jr., ed. Humanitas. În 2015 debutează cu volumul de versuri „La o țigară cu umbrele” (Ed. Karth). Valentin este pasionat de rock, fotografie și poezie.