Sunt câteva cărți cu care te întâlnești neprogramat, iar răsfoirea lor întâmplătoare îți poate aduce o satisfacție și o bucurie nemaiîntâlnite în acele momente, de aceea decizi repede să intri în intimitatea lor și să vezi ce ți se poate întâmpla, pentru că în cele din urmă afli că acea carte rezonează cu o idee/ obsesie/ preocupare de-a ta. Așa mi s-a întâmplat când am descoperit Carte de vise, ediția din 1991, o selecție de poeme din volumele lui Leonid Dimov. Pentru cei obișnuiți să citească numai cărți din canonul comod al literaturii române (de pildă canonul școlar) sau mai curând incomod, pentru că te împiedică să afli că mai există și alt fel de literatură, Leonid Dimov este încă un nume necunoscut, cel puțin printre colegii mei de „generație” (vorbesc de cei născuți după ‘90), care poate stârni, totuși, curiozitatea măcar prin insolitul sonorității numelui său. Totuși, pentru cititorii care îmbrățișează postmodernismul românesc, ar trebui reținut faptul că Leonid Dimov a avut o influență destul de mare asupra generației ’80, fiind un precursor al postmodernismului.
Bucuria mea de a-l descoperi pe acest „oniric” per se a fost dublată atunci când am descoperit că de curând a fost publicată o carte de critică și istorie literară despre Leonid Dimov: Un oniric în Turnul Babel de Lumința Corneanu. Întrucât nu mă simt suficient de pregătită să fac un fel de „critică a criticii”, am să încerc să clarific de ce ar fi utilă o astfel de carte, de pildă pentru studenții de la Litere, care cu greu ajung și la Leonid Dimov în anul terminal de facultate și poate, cu puțin noroc, pe la unele opționale.
În primul rând, intenția unei astfel de cărți (monografică într-un fel) are ca justificare, așa cum afirmă autoarea în prefață, necesitatea unei clarificări în privința reconsiderării/ și chiar recitirii (așa cum afirmă în final) lui Leonid Dimov în raport cu canonul postbelic românesc (unde lucrurile sunt instabile și oscilează în bătălia pentru stabilirea unei ierarhii), pentru că receptarea lui critică a fost deficitară, sau în orice caz nu a fost destul de consistentă calitativ și cantitativ. De aceea, demersul pe care și-l propune Luminița Corneanu urmărește o metodă frumos structurată și ușor de urmărit care cuprinde șase capitole: viața lui Dimov, concepția lui artistică, stilul său poetic, un capitol consistent despre recuzita tematică a lui Dimov, receptarea lui critică și în sfârșit, un capitol despre posteritatea lui.
Capitolele sunt riguros construite, însoțite de numeroase referințe despre Dimov (din cele puține) din cronicile vremii și ulterioare, analize de texte în grile absurd-kafkiană, bahtiană sau analiză stilistică, uneori recurgând la un fel de critică de identificare, dar niciodată epuizând poemele lui Dimov, ci dimpotrivă, oferind o panoramă proaspătă asupra receptării lui. Mai mult decât atât, demersul interpretativ și de sinteză (în sensul că adună toate părerile critice și le structurează) este însoțit de informații biografice din intimitatea familială, informații care-l dezvăluie pe omul Dimov și apoi pe poetul Dimov. Din portretul sumar al lui Leonid Dimov reiese o personalitate mereu preocupată de propria lui condiție umană și de raportul cu ceilalți (familia, societatea), găsindu-și expresia în cititul cărților serioase încă de la 17 ani și în încercări de a face literatură altfel. Anumite obsesii tematice se pot observa din scrisorile către iubita lui de tinerețe, Lucia, precum și o anumită predispoziție către stări melancolice, care ascund de fapt o luciditate ce se va desăvârși la maturitate, odată ce va ajunge să polemizeze cu tradiția literară, și ulterior va pune bazele, împreună cu Dumitru Țepeneag, onirismului estetic,
Venind cu un program estetic ce avea în centrul visul (în opoziție fățișă cu ansamblul literaturii române a momentului, care avea în centru – mai exact, pretindea că avea în centru – realitatea.) (p 46)
Autoarea atrage atenția asupra faptului că, dacă cineva vrea să se apuce de citit poezia lui Dimov, acest lucru trebuie făcut urmărind volum cu volum, altfel
luată pe bucăți, poezia lui Dimov poate ușor înșela, orbind chiar cititorul cu ochiul format. Critica a văzut în poezia lui ba gratuitate, feeric și carnavalesc, ba pe de altă parte, tragic disimulat. (p 76)
În raport cu alți poeți, Leonid Dimov a rămas cumva un marginal (deși unii critici, așa cum arată autoarea, îl situează în vârful piramidei canonice cum sunt Virgil Nemoianu, Gheorghe Gricurgu, și mai ales, Ion Bogdan-Lefter) și un excentric pentru gusturile literare mai puțin pretențioase, pentru că volumele sale ridică un nivel de dificultate, în primul rând prin bogăția lexicală:
Luxurianța lexicală este cu adevărat copleșitoare, și, dacă n-ar fi ordonată cu atâta grijă într-o prozodie măiestrit ticluită, ai zice că, pe urmele dadaiștilor lui Tzara, poetul a pus într-o pălărie toate cuvintele din dicționar și le-a scos apoi până la ultimul. (p 86)
Deși poemele lui Dimov sunt „inclasabile ca gen literar, ele sunt și epice și lirice și, uneori, chiar și dramatice” (p 8)
sau „lumi autosuficiente […] magice lumi suficiente lor însele ”(p 67), Luminița Corneanu încearcă, pe urmele celui amintit mai sus să inventarieze din „pălăria” lui Dimov particularitățile stilistice ale lui Dimov mai întâi enunțate în general, apoi luând volum cu volum și punându-l în relație cu cel anterior, observând schimbarea de paradigmă, sau din contră – păstrarea unei anumite linii poetice.
Ar mai fi de adăugat faptul că această carte conține chiar și documente din arhiva CNSAS și fotografii din arhiva familiei – ceea ce-i conferă cărții încă un motiv de rigurozitate. Unul dintre detaliile biografice care m-a surprins sunt numele părinților lui Leonid Dimov (surpriză pe care și-o vor justifica doar les connaisseurs). O carte bine intenționată, utilă pentru studenți și masteranzi și de ce nu – pentru cititori mai avizați.
Titlu: Leonid Dimov: Un oniric în Turnul Babel
Autor: Luminița Corneanu
Editura: Cartea Românească
An apariție: 2014
Nr. pagini: 320
