„Micul veneţian” prezent la la Târgul Internațional de Carte pentru Copii de la Bologna

va organiza standul național la Târgul Internațional de Carte pentru Copii de la Bologna, care se va desfășura în perioada 30 martie – 2 aprilie 2015. Invitații pentru acest târg de carte sunt și alături de ilustratoarea . Împreună vor prezenta „Micul veneţian”.

 Micul Venetian _ coperta

„Micul veneţian” (fragment)

 

text:

ilustraţii:

 

 

 

„Toţi oamenii mari au fost cândva copii (dar puţini dintre ei îşi mai aduc aminte)”, a spus Antoine de Saint-Exupéry. Cum vor fi fost, când erau copii, Shakespeare, Mozart, Chopin, Dostoievski, Constantin Brâncuşi, Einstein sau George Enescu? Cartea de faţă deschide prin Editura DPH o serie de povestiri inspirate din copilăria câtorva dintre artiştii, muzicienii şi scriitorii geniali ai lumii, relatate de scriitorul Ioan Mihai Cochinescu şi ilustrate de artista Sidonia Călin. Întâmplările şi ilustraţiile sunt de foarte multe ori imaginare, dar se bazează pe realităţile istorice şi pe documentele epocii în care s-au desfăşurat.

Cea dintâi povestire, „Micul veneţian”, descrie întâmplări din copilăria lui Antonio Vivaldi, care a fost un celebru compozitor şi violonist italian. S-a născut la Veneţia în 1678 şi a murit la Viena în 1741. Cea mai cunoscută lucrare a sa este ciclul de concerte pentru vioară numit „Anotimpurile”. Dar el a scris mai mult de 750 de compoziţii muzicale: sonate, opere şi muzică religioasă. A fost într-atât de îndrăzneţ, de revoluţionar şi de original încât marele compozitor german Johann Sebastian Bach i-a transcris cu propria-i mâna câteva dintre concertele sale pentru vioară. A fost preot dar şi profesor de muzică instrumentală şi de cor la un orfelinat numit „Ospedale della Pietà” din Veneţia. Era cunoscut în toată Europa prin turneele pe care le făcea împreuna cu orchestra sa de fete, fiind invitat de nobilii, prinţii, regii şi împăraţii de-atunci. El însuşi era un virtuoz al viorii, reuşind să-i uimească prin tehnica sa pe cei mai cunoscuţi interpreţi ai vremii. Dezvoltarea ulterioară a concertului instrumental în trei părţi i se datorează, de asemenea. Chiar dacă este socotit un preclasic, în realitate, întreaga lui muzică, descriind frământările şi emoţiile sufleteşti ale omului, anunţa epoca romantismului. Aproape nici un compozitor dintre cei care i-au urmat, nu a putut face abstracţie de seducătoarea varietate a melodiilor şi armoniilor sale.”

Ioan Mihai CochinescuIOAN MIHAI COCHINESCU

Scriitor, eseist, estetician. Membru al Uniunii Scriitorilor din România (1993). Profesor de estetică şi pian la Colegiul de Artă „Carmen Sylva” din Ploieşti. A fost membru al cenaclurilor bucureştene optzeciste  „Junimea” (condus de prof. Ov. S. Crohmălniceanu) şi „Cenaclul de luni” (condus de prof. N. Manolescu). Membru al Asociaţiei Artiştilor Fotografi din România (1982). Oprit de cenzura de dinainte de 1989, romanul său „Ambasadorul” este publicat în 1991 de către Editura „Cartea Românească” şi obţine Premiul Academiei Române, Premiul Uniunii Scriitorilor din România şi Premiul „Liviu Rebreanu” pentru proză. A mai publicat romanul „Rock & Depeche” (Editura LiberART, 1993), „Visul de iarnă al Isabellei”, proze scurte (Editura RAO, 1996), volumele de eseuri „Tratatul de Caligrafie”, „Tratatul de Alchimie” (2006) şi „Tratatul despre Sublim” (Editura Libertas, 2007). Ioan Mihai Cochinescu este Doctor în muzică (estetică) al Universităţii Naţionale de Muzică din Bucureşti (2005).

Sidonia CalinSIDONIA CĂLIN

Artist plastic. A absolvit Universitatea de Arte din Bucureşti (2013). Masterat la UNARTE şi specializare Art-Objet la Haute école des arts du Rhin din Strasbourg (2014). A publicat la Editura DPH (Didactica Publishing House) ca ilustrator de carte volumele „Bunătatea îşi caută stăpân”, 2012 (text: Aniela Marcaş, Daniela Stoicescu), „Fusul cu zurgălăi”, 2012 (text: Daniela Stoicescu) şi „Poveşti de trezit copiii”, 2014 (text: Iv cel Naiv).

„Micul veneţian” (fragment)

 

text: Ioan Mihai Cochinescu

ilustraţii: Sidonia Călin

…După concert, marchizul Guido Bentivoglio invită pe toată lumea la o petrecere cu măşti şi focuri de artificii în grădinile palatului său din Cannaregio. E numai bun prilejul pentru Isabella şi Antonio să ajungă la cuştile animalelor din cortul cel mare al circului.

– E o nebunie! îi spune ea în timp ce aleargă umăr la umăr pe străduţele cele înguste şi întortocheate. De ce să le dăm drumul?

– Pentru că sunt foarte triste. Ţie ţi-ar plăcea să fii închisă într-o cuşcă?

– Poate că şi eu locuiesc într-o cuşcă, se opreşte ea din fugă, rămânând pe gânduri câteva clipe. Da, da, da. Cămăruţa mea din vagonul caravanei noastre e o cuşcă.

– Păi vezi? se opreşte lângă ea şi băiatul. Toţi locuim în cuşti.

– Tu locuieşti într-o casă, nu într-o cuşcă, am văzut eu.

– N-ai văzut nimic. Casele Veneţiei sunt nişte cuşti, crede-mă. Numai bogaţii trăiesc în case adevărate. Numai ei sunt liberi.

– Tu nu eşti liber?

– Acum, da. Sunt liber pentru că am fugit de la petrecere cu tine! izbucneşte în râs şi o ia la fugă.

Piaţa San Marco e inundată de apă. Animalele eliberate ies speriate din cortul circului şi nu ştiu încotro să o apuce. Elefanţii se opresc pe mica scenă a muzicanţilor care cântă seară de seară pe terasa restaurantului. Se aşează în fund, sprijiniţi cu picioarele din faţă de tăbliile meselor rotunde şi albe din fier forjat. Girafa face un ocol păşind cu graţie ca un cocor şi se opreşte pe chei, scrutând Adriatica spre insula San Giorgio Maggiore. Doi lei se caţără precum pisicile pe catargele pentru drapele de lângă Biblioteca Veche, în vreme ce patru cai de manej ajung în trap uşor pe schelele pentru reparaţii ridicate deasupra uşii centrale a bisericii San Marco. Par ar fi chiar cei patru cai din bronz aduşi din Constantinopole, care acum lipsesc, fiind mutaţi de curând la un atelier de lustruit.  Şerpii uriaşi ai circului încearcă să înoate, oprindu-se din când în când cu limbile scoase de efort, cuprinşi de sughiţuri şi de tuse. Maimuţele se agaţă de limbile ceasului din Turnul Orologiului, proiectat de Coducci, iar papagalul vorbitor li se adresează tuturor, impetuos, din vârful clopotului acestuia. Chiar şi cei doi mauri din bronz care lovesc din oră în oră clopotul s-au oprit să-l asculte.

– Păstraţi-vă calmul! gâjâie papagalul cu vocea lui stridentă. A venit potopul! E sfârşitul lumii! Nu intraţi în panică! Vine arca lui Noe şi ne salvează!

– Papagal nebun! rosteşte cu limpezime în cea mai clară limbă omenească câinele labrador, scuturându-şi blana, odată ajuns pe un refugiu.

Antonio şi Isabella privesc spectacolul cu ochii cât cepele.

– Şi-acum, ce facem? întreabă băiatul.

– Să mor dacă ştiu! ridică din umeri o suricată ieşită din beciul cafenelei Florian.

– Ptiu, ce m-ai speriat! îşi scuipă în sân Isabella, făcându-şi la repezeală semnul crucii de trei ori.

În scurtă vreme, apele se retrag şi animalele intră liniştite la locurile lor, în cuştile din cortul cel mare al circului ambulant.

– Şi nimeni, niciodată nu va crede că aşa ceva s-a întâmplat, cu-adevărat, oftează fata.

– Pentru că nici nu s-a întâmplat, spune liniştit băiatul.

S-a înnoptat deja şi Isabella vede o umbră imensă care se prelinge peste zidurile şi coloanele Palatului Ducal.

– Cum asta? îl întreabă ea în şoaptă, scrutând întunericul încordată.

– Ai visat, Isabella, spune la fel de încet Antonio.

– N-am visat. Uite! îi arată cu degetul tremurând imensa umbră.

O, Doamne! E chiar strigoiul Umbra! Antonio se lasă cu iuţeală pe vine şi o smuceşte de braţ pe Isabella, trăgând-o în jos, lângă el. Stau nemişcaţi amândoi, cu ochii strâns închişi. Prinzând curaj, băiatul întredeschide ochii şi zăreşte pe pardoseala pieţei umbra uriaşă a profilului unui cap cu barbă şi nasul coroiat care se apropie de ei. Umbra cea înfricoşătoare seamănă tare mult cu Agosto, bătrânul său bunic pe care, sub ameninţările severe ale mamei Camilla, nu avea voie să-l viziteze şi care trăia de mai mulţi ani într-o căsuţă din periferii, izolat de oameni precum un pustnic. Bunicul Agosto era croitor şi cosea cearşafuri pentru orfelinatul de la Pietà. Antonio deschide încet cutia viorii şi începe să cânte o sonată de Giuseppe Torelli. Umbra cea mare se opreşte câteva clipe, apoi trece liniştită peste ei şi dispare pe o străduţă, spre Rialto.

– E vis? întreabă tot şoptind fata.

– Nu ştiu, răspunde el. Nimeni nu ştie.

Se văd primele artificii din grădinile marchizului Bentivoglio, se aud în depărtare pocnete, fluierături, bubuituri mai puterice, urale. Cerul se luminează de steluţe multicolore care plutesc, sfârâind uşor la atingerea apei.

– A lăcrimat sau mi s-a părut? o întreabă el după un timp.

– Cine? Umbra? spune ea. Unde ai mai văzut un strigoi să plângă? Bine că nu ne-a băgat în sacul de umbră!

– Tu chiar crezi grozăviile astea?

– Dar tu?

Pe neaşteptate începe să ningă liniştit, cu fulgi mari.

– Ninge în octombrie! spune Isabella şi îşi deschide carnetul cu secrete, notând ceva în el.

E un carnet cu coperţile din piele roşie, groasă şi un şiret lung, care îl poate înfăşura de mai multe ori.

– Pot să văd ce scrii?

– Nici vorbă. E secret.

– Bine. Eu ştiu să păstrez un secret.

– Rămâne de văzut, îi face ea cu ochiul. Poate că ştii, poate că nu.

Antonio se apropie de frânghia cea groasă care ţine legat uriaşul balon. În timpul zilei acesta se înalţă şi coboară, încărcat de curioşii care vor să vadă insula de la înălţime. Băiatul face un salt în nacelă şi o invită ceremonios pe Isabella.

– Iată micul nostru palat! Ce zici?

– O, avem un palat? Nu o cuşcă? Dacă ne prinde tatăl meu în balon, o să-ţi tragă o mamă de bătaie de n-o s-o poţi duce! râde ea.

– Aşa de rău e tatăl tău?

– Nu e rău mereu, spune ea după câteva clipe de gândire. Uneori e şi bun.

Balonul începe să se ridice încet.

– Vai de mine, nu-mi spune ca ai dezlegat ancora! strigă fata speriată.

E prea târziu. Balonul cel uriaş se înalţă întrecând turlele bisericii San Marco şi acoperişul turnului Campanile. În scurtă vreme, se opreşte. Frânghia care îl susţine în aer s-a isprăvit şi stă întinsă ca o strună de chitară, nesfârşită. Nici o boare de vânt nu e în înaltul cerului. Doar fulgii de zăpadă se zbenguiesc într-un dans ameţitor, îndreptându-se spre pământ, mari şi pufoşi. Focurile de artificii sunt acum la doi paşi de cei doi copii care privesc vrăjiţi spectacolul de noapte…

Lasă un semn

comentarii

Autor articol: Semnu' Bun

Semnu' Bun
Primul semnalizator cultural de pe această platformă. Îndrumă și recomandă din 2010.