Jay Parini – Rătăcirile lui Herman Melville

ratacirile-lui-herman-melville_1_fullsizeViața scriitorului este deseori transformată într-o serie de clișee, și cu cât opera acestuia este mai importantă și mai necitită, cu atât crește interesul omului către aflare micilor bârfe care l-au înconjurat pe acesta. Știm, de pildă, despre relația lui Eminescu cu femeile, dar câți mai citesc Sărmanul Dionis sau orice poezie de-a lui? Știm cum s-a sinucis Virginia Woolf dar câți citesc Orlando, Spre far sau Doamna Dalloway? Dacă știm ceva despre autoare și despre romanele sale, atunci știm din vreun film, Cui îi e frică de Virginia Woolf sau Orele, dar de citit opera mai puțin. Dar aceasta este o altă discuție. Eu, de exemplu, ador să citesc biografii, , autobiografii sau romane biografice care au în centrul lor viața unui autor pe care îl iubesc, pe care l-am citit, dar se mai întâmplă ca uneori întâi să citesc despre viața lui și apoi să-i citesc opera, încântat de biografia acestuia. De pildă, de curând am citit romanul lui , Rătăcirile lui Herman Melville (The Passages of H.M. A novel of , în original), ed. Humanitas, 2014, în traducerea excelentă a Luanei Schidu. Parini este cunoscut și pentru romanul Ultima gară, Humanitas, 2009, despre viața lui Tolstoi, și se pare că acesta cu adevărat este interesat de viețile autorilor, fiindcă mai are o carte și despre Walter Benjamin, încă netradusă la noi.

Recunosc că mai mereu m-am ferit de Melville, nu pentru că nu m-ar atrage, ci din contră, fiindcă mă atrage prea mult, niciodată nu am avut curajul să citesc vreun roman de-al său, , Bartleby sau orice altceva. De fiecare dată când mi-am propus ceva m-a oprit: e prea devreme, sunt prea tânăr pentru a înțelege, e nevoie de mult timp, poate la facultate, poate la master, poate, poate… Dar despre viața autorului știam câte ceva și romanul lui Parini mi-a făcut cu ochiul. Acum că l-am citit am mers la bibliotecă și am luat ce am găsit de Melville, hotărât că dacă nici acum nu citesc, nu o să mai citesc niciodată! Între timp am citit și cartea lui David Lodge despre Henry James, Autorul la rampă!, ed. Polirom, 2006 și m-au șocat asemănările de idei despre literatură ale celor doi autori atât de diferiți atât ca personalitate, cât și ca stil, subiecte abordate sau existență în sine. În timp ce Melville a fost o furtună de om, mereu gata să plece  într-o călătorie pe mare, mereu pregătit pentru o aventură: bahică, erotică, maritimă sau orice altceva i-ar fi putut pune sângele în mișcare, James a preferat să stea locului, să nu se căsătorească (ba chiar să rămână cast toată viața), să trăiască în înalta aristocrație și să-și dedice viața artei.

Însă ambii au avut idei mărețe despre literatură, au vrut (și au reușit, dar cu ce sacrificii!) să scrie împotriva epocii, după cum au simțit, nu după modă, cu fraze lungi, elaborate și cu subiecte disecate până la epuizare, dar la fel de adevărat e că ambii au avut de înfruntat vremuri potrivnice, nu li s-au vândut cărțile, au căzut în depresii, au trăit ba bine, ba la limita subzistenței (mai ales Melville) și ambii au sperat într-un succes pe care nu l-au cunoscut în viață, ci doar în posteritate. Dar dacă acei contemporani care vindeau zeci de mii de exemplare din cărțile lor sunt acum uitați, despre și Henry James se scriu cărți și ambii au intrat în panteonul marilor scriitori.

Dar să mă întorc la romanul lui Parini, fiindcă despre el vrea să scriu acum. Autorul ne avertizează că este un roman, că nu totul s-a întâmplat aieveaherman_melville_quote și că de multe ori și-a imaginat episoade, conversații, chiar și notații de jurnal, însă tot ce narează pornește de la ceva real, chiar dacă acel ceva este doar o remarcă dintr-o scrisoare. Romanul are două voci narative: pe de o parte este Lizzie, soția lui Herman – acesta apare în roman mai ales cu inițialele H.M.- , care narează mai ales viața domestică a autorului, iar pe de altă parte este un narator necunoscut, de factură clasică, ce narează la persoana a treia viața lui Melville, iar de multe ori cele două voci arată două fațete ale unei povești, fiecare dintr-o altă perspectivă, ceea ce face ca romanul să fie extrem de ofertant în detalii și incredibil de autentic.

De multe ori mă gândeam, în timpul lecturii, că este imposibil ca Melville să fi rostit altceva, sau să fi gândit altceva într-un anumit moment decât ce apare scris în roman. Melville este prezentat ca fiind un om furios, chiar violent, în continuă mișcare, un aventurier pur sânge care s-a convertit mai târziu la viața casnică, dar cu mari sacrificii. Îi plăcea să călătorească:

Viaţa pe mare înseamnă poveşti. Asta a fost prima lecţie pe care a învăţat-o Herman Melville navigând spre Liverpool. Şi a avut grijă să noteze aceste poveşti, îndată ce a putut, în jurnalul pe care i-l dăduse Gansevoort – cu paginile lui albe precum neaua fără urme de paşi. Stătea sprijinit într-un cot în patul lui îngust, în lucirea caldă a unui felinar cu seu de balenă, făcând observaţii, încercând să-şi amintească ce văzuse şi auzise. Includea frânturi de poveşti, în speranţa că aceste frânturi aveau să-i ajute memoria în anii de mai târziu. (p.27)

Mereu dornic să plece undeva, mereu frământat de o idee de carte, măcinat de coșmaruri, autodistructiv, dar pasional și chiar pasionant, Melville nu a fost nicidecum prototipul soțului, tatălui sau fiului, fiindcă nimic din ce era social acceptat sau cuminte nu-i era familiar. Dar, în aceeași măsură, Melville era și un tipicar, mai ales în cea de-a doua parte a vieții, când i s-a mai calmat sângele și a hotărât să își ia o slujbă normală, aceea de a controla vasele care vin și pleacă din port, și să trăiască mai mult acasă, lângă familie.  De pildă, avea o oră de trezire, o oră la care mânca, un program fix de scris și nu se putea abate de la ele nici în ruptul capului.

Am aflat din romanul lui Parini și ceva despre care mai auzisem, dar nu îi prea dădusem crezare: Melville avea înclinații homosexuale, dobândite cel mai probabil în anii de tinerețe petrecuți pe mare. Printre marinarii care puteau sta și luni sau ani fără să vadă o femeie nu era ceva nemaiauzit „să-și de reciproc o mână de ajutor” sau chiar să practice sodomia. Dacă la început, ca tânăr marinar, lui Melville i se pare dezgustătoare ideea, mai apoi încep să-l atragă bărbații, dar interesant este că el nu și-i dorește fizic, nu în primul rând, ci dorința lui este să fie iubit de către ei. Paradoxul este că omul acesta înalt, puternic, barbar în înfățișare, violent și tunător este în sine o ființă extrem de sensibilă, cu un suflet feminin, înclinat spre melancolie, care plânge des, suferă, visează. Unul dintre bărbații de care s-a îndrăgostit, din câte a consemnat istoria, fără speranță, și fără să i se fi răspuns sentimentelor, este romancierul Nathaniel Hawthorne, maestrul lui Melville și cel pe care îl considera cel mai mare scriitor în viață. Relația lui cu Hawthorne ocupă multe pagini și este extrem de detaliat analizată.

JayParini-052212-0021-cropRomanul lui acoperă toată viața lui Herman Melville, și sunt narate principalele aventuri pe mare, căsătoria, apariția cărților (fiecare volum apare prezentat pe larg în roman, autorul descrie cum l-a scris, cu ce sacrificii, în ce perioadă, cum a fost primit de critică și de cititori), succesele, eșecurile, călătoriile prin lume, viața lui în familie (cu o soție care ba îl ura și îl voia plecat, ba îl iubea și avea grijă de el), relațiile cu oamenii din jur: rude, copii, părinți, prieteni, soție, vecini, fani, editori. Mi-au plăcut mai ales capitolele pe care le narează Lizzie, fiindcă Parini a reușit, din puține surse, să reconstituie o voce feminină complexă, care l-a analizat pe Herman Melville cum numai o femeie poate să analizeze un bărbat: extrem de minuțios și critic, foarte personal – ba prin prisma îndrăgostitei, ba a geloasei, ba a celei ce vrea să-l părăsească, ba din prisma mamei nemulțumită de tratamentul pe care îl aplică odraslelor –  uneori greșit și sincer,  dar dacă privești de departe îți dai seama că această analiză ei este cea mai corectă. Și romanul are de câștigat datorită acestui artificiu literar și cred că este una din cele mai bune biografii romanțate din câte am citit.

Titlu: Rătăcirile lui Herman Melville
Autor: Jay Parini
Traducător: Luana Schidu
Editura: Humanitas
An apariție: 2014
Nr. pagini: 424

Lasă un semn

comentarii

Autor articol: Ion-Valentin Ceaușescu

Ion-Valentin Ceaușescu
Absolvent al Facultății de Litere (secția L.U.C.) și al masterului T.L.-L.C. (2014), ambele la Universitatea București, este redactor-editor SB. Ion-Valentin Ceaușescu este coordonator „Scrie-ți Povestea” (happening interactiv, în cadrul FILIT Iași). Prezent cu o povestire în volumul colectiv „Ficțiuni reale”, coordonat de Florin Piersic Jr., ed. Humanitas. În 2015 debutează cu volumul de versuri „La o țigară cu umbrele” (Ed. Karth). Valentin este pasionat de rock, fotografie și poezie.